,,caracteristica unui om inteligent nu e faptul ca nu comite erori, ci acela ca e dispus sa le corecteze pe cele comise.” (Ernesto Sabato, Eseuri)
Exista o mare diferenta intre vreau, imi place, asta simt (si aici ma refer la chestii inofensive de zi cu zi) si ceea ce realizam cu adevarat faptic. De ce? Pentru ca tindem sa ne pliem dupa asteptarile celorlalti, lasandu-ne condusi de impulsul de a fi pe plac cu orice pret ….
De cativa ani, incerc la modul cel mai serios sa nu fac mereu compromisuri de dragul altora – si cumva indirect de dragul meu, prin prisma conservarii fortate a relatiei intre noi -, ci mai degraba transez scurt orice situatie suparatoare, chiar daca doare putin, de ambele parti. Compromisul pe care il facem pe perioade lungi de timp are un ecou patologic, mult mai dureros si mai greu de gestionat. Aproape imposibil de vindecat. Pe baza acestei judecati, fara a avea nici cea mai mica pretentie ca e dreapta, imbatabila, etc., am incercat sa creionez cateva observatii personale, care ma tin in ultima vreme la distanta de angoasele generate de frustrare.
Daca simt ca am intrecut masura intr-o situatie sau am suparat pe cineva, incerc sa repar greseala cat de repede pot, intreband persoana respectiva ce anume am facut ca sa-i provoc suparare, tristete, sau orice alt sentiment de acest gen. Sunt foarte bucuroasa sa primesc un raspuns si sa pot indrepta lucrurile, cu o explicatie, cu o scuza, cu o atentie. Insa daca nu mi se raspunde si nu mi se spune motivul, imi vad de drum si nu ma mai gandesc la acest lucru. Nici nu mai incerc orbeste sa merg pana in panzele albe sa repar ceva atat de confuz…
Incerc pe cat posibil sa spun ceea ce cred, fara a jigni, fara a fi agresiva in limbaj si atitudine. Consider ca o relatie corecta e permisibila cu aceasta ”toana” si ca e cat se poate de firesc sa ne spunem parerea fara retinere, atata timp cat exista respect reciproc.
Nu raman foarte mult in preajma celor suparati si distanti (daca nu exista motive grave care sa genereze aceasta stare), deoarece cu siguranta nu voi fi eu cea responsabila de linistirea acestora. Resursele pentru a-si imbunatati starea de spirit le vor gasi tot in ei insisi, exact de unde au aparut si supararile. Oamenii iti asculta doar in aparenta sfaturile, iar sprijinul tau moral e o infuzie de moment pentru starea lor de spirit. E ca si ai crede ca ai putea cu o cafea tare ramane treaz o luna intreaga. Si de ce ai ramane ? Mai bine tragi un somn bun si apoi te simti ca nou.
Am invatat sa inteleg mai bine greselile pe care le fac eu, dar si cele ale celorlalti. Pe ale mele incerc sa le indrept, pe ceilalti ii motivez mai usor, pentru ca nu consider ca pot judeca just o fapta, care dincolo de inflamatia acuta pe care o pot percepe, are un substrat mult mai adanc, unde chiar nu am nici o cadere sa scormonesc.
Ador oamenii care zambesc. Ador oamenii care au umor, care stiu sa treaca usor peste nemultumiri marunte, care reusesc sa dribleze cu o poanta sau cu gestul potrivit o situatie inconfortabila.
Nu mai vreau sa dovedesc nimic nimanui. Pentru ca am pierdut inutil prea multi ani incercand sa dovedesc altora ceea ce pot. Simt ca ma pot bucura de tot ceea ce am acumulat, gresind sau facand lucruri bune. Ca nu imi mangaie orgoliul faptul ca sunt aprobata sau prea luata in seama, dar nici nu ma nelinisteste contrariul.
Invat. Invat mereu de la oameni mai buni decat mine.
Chiar daca simt uneori ca scrisul e viata mea si viata mea e scrisul, detest cuvintele risipite. Dialogurile sterpe care curg ca o placa stricata, costumand teatral oameni care sunt doar actori care recita pasaje impersonale si lipsite de miez. Prefer teatrul jucat in sala de spectacole.
Iubesc natura. Iubesc animalele. Iubesc cartile. Iubesc arta. Iubesc culoarea. Iubesc simplitatea.
Iubesc sa fiu eu.
