Nu pot gandi limpede. Cand e furtuna in mine, ma simt ca un naufragiat pe o bucata de lemn plutind intr-o mare nesfarsita, fara nici un contur de pamant la orizont. Doar cer, cer nesfarsit si nori grei de furtuna. Nici macar nu incerc sa ma salvez. Am invatat ca singura modalitate de a trece cu bine e sa ma conserv. Chiar daca e cu totul impotriva firii mele, care ma impinge mereu spre actiune, nimic nu aduce mai aproape de un tarm decat hotararea de a lasa valul sa ma poarte, singur. Nu ma lupt, nu ma impotrivesc. Astept.
Si asteptand, incerc sa nu mai gandesc. Sau macar sa nu gandesc foarte mult. Gandurile multe si intortocheate te tin agatata intr-un loc – ca o ancora -, ca o sumedenie de liane inlantuite de trupul tau si fixate pe fundul apei. Nu stiu cum, dar gandurile mele sunt aproape tot timpul in contradictie cu ceea ce simt. Logica intamplarilor si a consecintelor celor intamplate cu mine, este mereu in contratimp cu ceea ce inteleg si hotarasc cu inima.
De aceea, nu le pot aproape niciodata multumi concomitent. Minte si suflet. Asa ca le las sa se caute, sa gaseasca nise prin care sa ajunga in acel punct comun care ma defineste si ma face apoi sa ma simt intreaga. Libera si pregatita sa ajung la liman.
De cele mai multe ori nu e o calatorie prietenoasa. Pericolul e mereu iminent si prapastia nefiintei (fie ea si doar metaforica), ti se pare atat de aproape, ca o fluturare de aripa franta. Ajunsa in acest punct, complexitatea cu care esti capabila sa gandesti si sa faci strategii nu te ajuta, ci doar te impinge sa te zbati, luptandu-te cu o forta infinit mai mare decat a ta. O lupta ilogica, nedreapta, sortita din start sa fie pierduta.
Cand nu mai stii ce sa faci, lasa-te purtata de val. Nu te zbate, nu te impotrivi. Lasa corabiile sa vina spre tine, nu te irosi pornind in larg dupa ele.
Cand dragostea te tranteste necrutatoare si te arunca in ghearele disperarii, ramai acolo. Nu cauta sa intelegi unde ai gresit, e pierdere de vreme. Nu incerca sa aplici teorii absurde si lectii date de altii, pentru a gestiona iubirea. E ca si cum ai incerca sa rezolvi cu regula de trei simple teorii cu ecuatii de zeci de necunoscute.
Sunt multe lucruri in viata care se aseaza in matca lor cuminti, aranjandu-le pragmatic, exact asa cum ai invatat in toti acesti ani. Sustin cu tarie ca iubirea nu face parte dintre ele. Face parte din alta dimensiune. Este sau nu este. Este cu tine sau habar nu ai cand ai simtit-o ultima oara. Te incalzeste, te poarta, te inalta, ori esti rupt in totalitate de ea.
Prezentul ti se pare cald, e bine, e comod. Supravietuiesti, te complaci, judeci. Privesti, te multumesti, critici. Te rasfeti, te lasi rasfatata, te oferi, ceri. Uneori mai putin. Alteori mai mult. Cumva, simti ca viata ta se poate negocia. E la indemana sa faci tranzactii cu prezentul si cu viitorul tau. Trecutul ramane adjudecat.
Atunci de ce te-ai arunca asa, pur si simplu, in ape adanci? Mai poti sta pe aici. Aici simti pamant bun sub talpi. Aici, inca de azi simti ca il poti atinge pe maine.
Ar putea fi un gest nebunesc sa risti tot, aruncandu-te in marea nesfarsita, unde nu se mai negociaza nici macar secundele.
Unde exista doar totul sau nimic.
Iubirea nu e valul, iubirea e tarmul spre care te indrepti. Si poate e unicul tarm pe care nu trebuie sa-l cuceresti pentru ca te zbati din rasputeri. Iar de va fi sa ajungi, nu vei ajunge singura. Ci mana in mana cu cel care a adus cu sine valul, naufragiat ca si tine, in cautarea aceluiasi orizont.
Deci, te arunci cu mine???
