Prietene, nu rupe pagini din mine, citește-mă toată !
Am pus mereu prietenia pe un loc de cinste în viața mea. Cred că am avut așteptări mari de la prieteni, recunosc. Nu așteptări materiale, nu zece telefoane pe zi, nu trei surprize pe săptămână, nu să fiu consolată pentru orice decepție prostească sau pentru orice moft nesatisfăcut, nu să mi se dea dreptate la trei propoziții rostite mai hotărât.
Prietenul e acel om pentru mine căruia pot să-i spun orice, vorbe bune sau rele, dar cel mai important lucru e să simt că acesta chiar crede ceea ce spun. Nu se îndoiește de sinceritatea mea. Nu are îndoieli că ceea ce-i împărtășesc ar putea fi adevărat sau tot atât de bine ar putea fi fals. Nu își pune un zâmbet pe chip și dă din cap în semn de aprobare și de fapt e complet convins că îi ascund cu siguranță ceva, că știe mai bine chiar decât mine cum stă treaba. Nu mă face să mă simt nici măcar o fracțiune de secundă stânjenită de ceea ce-i mărturisesc. Nu mă judecă, nu se dă peste cap să-mi lustruiască oglinda aburită din suflet, ca să par mai altfel decât sunt. Nu știe mereu mai bine decât mine cum ar fi trebuit să vorbesc. Ce ar fi trebuit să fac. Ce aș fi putut spune. Ce să schimb radical de acum încolo ca să îndrept lucrurile. Nu se supără că aleg să stau singură o vreme, că zâmbesc și altor oameni, că am o perioadă anostă și mă port atipic, că îmi plac brusc chestii care altă dată poate îmi displăceau.
Doar mă ascultă.
Iar eu pot să mă ghemuiesc în brațe de prieten și să simt liniște. Să simt căldură și bunătate. Să simt în îmbrățișarea strânsă tot miracolul dragostei și a bucuriei care leagă sufletele oamenilor care se aseamănă și se leagă firesc prin legământul prieteniei. Să simt împăcare. Să strivesc singurătatea cu bunătatea unei priviri care îmi înțelege suferința sau uneori bucuria vinovată. Să las durerile, neîmplinirile, vinovățiile, greșelile, cele cu voie sau cele făcute fără voie, alungate de mâna blândă a prietenului care e acolo ca să-mi șteargă lacrima.
Am foarte puțini prieteni. Mă refer la prieteni de acest fel. Mă uit spre degetele cu care scriu… Par atât de multe dintr-o dată. Cândva, aveam mai mulți. Sau credeam că am mai mulți. Poate m-am schimbat eu. Poate s-au schimbat ei. Sau poate ne-am schimbat cu toții.
În preajma acelor vechi prieteni care s-au smuls într-o zi din cercul cald și bun al relației noastre am simțit că mi-e frig. Că mi-e frig la figurat. Că mi-e frig la propriu. Că nu m-aș mai putea lăsa cuprinsă de acele brațe care nu ar fi vrut nici ele să îmi redea alinare, liniște, căldură. Am simțit că nu mai sunt ascultată. Că nu ne mai împărtășim lucruri, bucurii, dureri, sentimente mai mici sau mai mari. Am avut senzația pregnantă că sunt studiată. Comparată. Catalogată. Merg mai departe cu metafora și spun că m-am simțit răsfoită. S-au rupt pagini din mine și s-au sortat: asta da, asta nu…
Noi suntem într-o continuă schimbare. Viețile noastre ne poartă ca un ocean pe valurile lui. Suntem sus, apoi alunecăm, ne ridică iar valul ce vine din urmă, iar altul ne poate arunca în adâncuri, de unde cu greu ne mai smulgem și mai ieșim. Toate acestea lasă urme în noi. Nu putem fi neschimbați, aceiași copii, aceiași adolescenți, aceiași colegi de școli sau de birou. Toate aceste încercări ne tulbură habitatul firesc al existenței, ne finisează și refinisează. Ce rămâne ? Ce rămâne de fapt ca să ne putem regăsi ? (!), Rămâne bunătatea, care nu trece atât de ușor, oricât ar fi de grea lupta cu valurile și oricât de tare ne-ar trânti viața. Rămâne încrederea. Rămâne ușa aceea fără cheie, care e mereu deschisă pentru un prieten drag.
Nu-mi place singurătatea. Totuși, îmi e mult mai familiară și mai dragă decât aglomerația prieteniilor care au murit subit.
Am căutat o vreme prin cărțile marelui scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez o frază care m-a surprins foarte tare la vremea când am citit-o, dar nu am reușit să o regăsesc. Așadar nu o să citez, deoarece nu am cum să o redau din amintire ad litteram. Dar suna cam așa: cel mai frică îmi e să nu devin ceea ce cred prietenii mei că sunt.
Simona, citesc cu interes si mare drag postarile tale, empatizez cu sentimentele pe care le emana si incerc sa inteleg chiar si dincolo de randurile scrise.
Despre prietenie as putea sa scriu mult pentru ca, mereu, m-a preocupat acest sentiment, am crezut si cred sincer in prietenie. Cred, insa, ca prietenia este o stare sifleteasca nu menita oricui. cred ca trebuie sa existe o vocatie a prieteniei pe care nu o are oricine. Vorbesc aici de prietenie sincera, adevarata, unde minciuna nu-si are locul. Tocmai datorita acestui fapt prietenia este greu de gestionat intr-o lume tot mai egoista si mai avarista unde primordial nu mai este sufletul.
As mai adauga o observatie referitor la schimbarea noastra de-a lungul vietii. nu cred ca ne schimbam fundamnetal ci, odata cu inaintarea in varsta, ni se accentueaza trasaturile personale. Atat doar. Hristos a Inviat!