Se vede și acum la prima lor întâlnire, de parcă numai ce s-a ridicat de la masă. Nu-i despărțea decât o măsuță rotundă, pe care tronau neatinse două căni de cafea parcă supradimensionate, ca un camuflaj pentru ochii lor mijiți, care se studiau reciproc.
Era martie, numai ce ieșiseră dintr-o iarnă mai grea decât cele cu care se obișnuiseră în ultimii ani. Nici măcar nu știa cum de ajunsese atunci acolo, ce căuta față în față cu omul ăla străin, cu ochi aproape gri, de o nuanță pe care nu o mai văzuse până atunci la nimeni. Se mai auziseră de câteva ori la telefon și singura senzație pe care o încerca era că vocea aia ușor tărăgănată și destul de subțire de la capătul firului nu se potrivea deloc cu figura bărbătească din fața ei.
Chiar atunci, își amintește ea, încerca să se autoanalizeze, să vadă ce simte vizavi de această întâlnire. Nu simțea nimic special. În afară de o ușoară jenă, pe care o avea de fiecare dată când întâlnea pe cineva pentru prima oară. Parcă cuvintele se împotmoleau în gât ca într-o mlaștină și nu era coerentă în ceea ce spunea. Cert e că ea vorbea mai mult, azi când își amintește își dă mai bine seama de asta. El doar punea întrebări cu meșteșug, întrebări neprevăzute, niciodată legate, ca să nu pară că era supusă unui interogatoriu. Una de actualitate, una din trecut, una parcă fără legătură cu prezentul ori cu trecutul. De viitor nici vorbă. Întrebări personale de-a valma cu întrebări impersonale. Destul cât el să-i facă un portret cât mai fidel, dacă era destul de priceput la asta.
I-a povestit și el câte ceva, dar departe de a se fi destăinuit în vreun fel. Mai exact, i-a spus câte ceva din ce ar fi vrut ea să audă, atât cât să-i cadă în plasă, adică să meargă ea orbește înspre el, fără a fi chemată explicit. Ca o invitație subliminală. Ca o chemare pe care însă nu ar fi recunoscut-o niciodată, în ruptul capului.
Ea chiar i-a reproșat mai târziu, după vreun an de relație, că a atras-o în plasa lui, ca pe o pradă neajutorată, dar el n-a recunoscut niciodată asta. Avea răbdarea aceea pe care ea nu a avut-o niciodată. Răbdare, nepăsare și o răceală de sloi, ascunsă după un zâmbet larg și încurajator.
L-a iubit. Așa cum un naufragiat iubește limba de pământ pe care o vede in zare după ce s-a epuizat înotând. Când nici măcar nu mai contează ce bucată de pământ o fi, dacă e arid sau plin de vegetație, dacă e pustiu sau locuit. Pământ să fie. Așa l-a iubit și ea. Ca o naufragiată din luni de nedragoste, de singurătate și izolare. Putea fi oricine. Nici măcar nu ar fi contat. O întâmplare i-a adus împreună. Apoi s-a ocupat ea de restul.
Era doar salvarea ei de la agonia înecului iminent. Și l-a văzut frumos, căci așa le poruncise ea ochilor să-l vadă. Și s-a îndrăgostit de vocea lui, deși i se păruse la început prea subțire și mieroasă, cu inflexiuni supărător de pițigăiate când avea o răbufnire de furie. L-a făcut nu bărbat, bărbat între bărbați. Nu vorbeau ei foarte mult, ei i-ar fi plăcut, dar aveau atât de puține lucruri în comun, încât discuțiile se limitau la lucruri banale. Și deși ea își promisese că nu va mai iubi decât un bărbat cu care va putea vorbi vrute și nevrute, zi și noapte, tot nu a considerat că ăsta e un neajuns care ar putea să-i schimbe părerea despre el.
Erau sincope mari între stările lor de spirit, dar ea ajunsese să vadă și în asta un avantaj. Ea era atât de nebună în preajma lui, de înflăcărată, de iubitoare. El era parcă programat să fie cerebral, meticulos, punctual. Să nu zică nimic mai mult decât ce era perfect safe pentru statutul lui, nimic ce ar fi putut suna ca o promisiune pe mai târziu. Să nu stea o secundă în plus cu ea decât cele programate dinainte. Să nu iasă din tiparul riguros cu care a proiectat el relația lor. Trebuie să fie cineva cu picioarele pe pământ, nu? Obișnuia el să spună când ea îi reproșa că nu e la fel de cald și de deschis cu ea. Și nu s-a gândit nici măcar o clipă atunci că el nu ar iubi-o. Avea dreptate, în fond și la urma urmei, nu-și permiteau niciunul să-și piardă de tot capul.
Deși, ea și l-a pierdut de câteva ori. Atunci el s-a retras și i-a reproșat lipsa de echilibru, care le-ar putea prejudicia serios viețile. Viețile alea dinafară de bucățica aia de viață pe care o împărțeau. Sau ea își imagina că o împărțeau. O bucată uriașă din ea și o fărâmă din el.
Și dacă ar fi fost atentă la prima lor întâlnire, atunci, în martie, ar fi putut evita disperarea și lacrimile de mai târziu. Dar a făcut atunci o greșeală elementară. O neglijență care nu iartă. Pur și simplu a plonjat în necunoscut fără să cerceteze. Dintr-o nevoie nebună de adrenalină, plătind cu niște ani câteva sute de secunde de bucurie.
Și când totul s-a terminat, tot el i-a reproșat ruptura. Căci ea pusese capăt nebuniei. Ceea ce el nu a înțeles niciodată e că ea murise. Murise de tot. Pentru el. Nu mai avea de unde. Nu mai avea cum. Nu mai avea ce să-i ofere. Nici măcar în amintiri nu mai era ea. Era moartă de-a binelea. Pentru prezent, dar și pentru trecut.
Mai trece pe la cafenea uneori. Privește vag prin sticla groasă a geamului, așteptându-se să vadă de după sticlă o cană de cafea supradimensionată și doi ochi gri, ademenind alți doi ochi, ce vor muri și ei la fel, cândva…
