Deseori am spus, poate am si scris, ca invatam din greseli ale trecutului. E adevarat ca situatiile prin care trecem nu sunt similare, ci exista particularitati care le fac unice. Insa in mare parte, ajung sa se asemene intr-o asemenea masura, incat am putea ajunge sa le detectam precoce si sa tragem invataminte folositoare.
Am spus, dar rareori am facut asa. Nu stiu de ce ne comportam, sau mai bine zis ma comport – ca sa evit generalizarea-, de fiecare data la fel de neinspirata, cu consecinte la fel de triste pentru mine si chiar pentru cei din jur.
Ar fi minunat ca dragostea sa fie lina, sa ne faca senini si sa ne faca sa radiem de fericire. Sa fie exact imboldul de care avem nevoie pentru a trece mai usor peste celelalte lucruri mai grave din vietile noastre. Ar trebui sa fie tocmai motorul care sa ne tureze atunci cand suntem la pamant si cautam raspunsuri la indoieli care ne macina cand problemele de zi cu zi depasesc capacitatea noastra de reactie. Dragostea ar trebui sa fie oaza noastra de bucurie si de refugiu dupa un drum greu. Emotia si energia buna, curata si binefacatoare care ne alina si ne panseaza sfasierea din suflet, atunci cand lucrurile nu merg bine pe alte planuri.
E trist insa ca dragostea insasi a devenit o lupta prea grea de dus, printre toate celelalte. O lupta zilnica, cateodata covarsitoare, o lupta cu gandurile noastre, cu indoielile ce ne macina, cu compromisurile pe care invatam din mers sa le facem. Nu mai e trofeul cald si binecuvantat avand ca preludiu atatea si atatea clipe minunate, ci ne trezim incoltiti de sentimente pe care incercam apoi sa le mentinem vii, cu orice pret. Cu un pret prea mare pentru a ne mai putea bucura cu adevarat.
As da enorm (am vrut sa scriu orice, dar azi imi dau seama ca e imposibil sa declar asta) sa mai am seninatatea de altadata. Sa cred neconditionat in gesturi, in cuvinte de dor, in declaratii. Sa nu caut ravasita raspunsuri la fiecare privire prea taioasa sau la fiecare vorba prea rece. Sa am aceeasi incredere nebuna in mine ca sunt minunata, ca sunt speciala si merit sa fiu iubita. Sa mai cred ca oricat as oferi din dragoste nu e apasator pentru celalalt si e primit cu drag si cu recunostinta. Sa fiu atat de oarba, incat sa jur ca si de nu primesc inapoi la fel de mult, e doar pentru ca femeia si barbatul sunt conceputi sa fie diferiti, e unicul neajuns, singura capcana a schimbului nostru de fiinte indragostite. Cat as da sa nu fac pasi sovaitori inapoi, condamnandu-ma la insingurare. Sa nu am asteptari prea mari pentru a putea fi duse doar de mine, si risipite cu prea multa nepasare de altcineva. Sa nu-mi fie frica de nicio alta femeie din lumea asta, si sa mai cred ca doi oameni chiar pot fi ca doua piese de puzzle croite sa se imbine perfect, fara fisuri sau rosturi, unite pana la ultimul micron de materie.
Cu multi ani in urma, credeam atat de tare in oameni si in sentimentele lor, incat eram oarba complet la tot ce ar fi putut strica armonia dintre doi indragostiti. Si desi stiu azi ca dragostea e ca un joc pervers, in care mereu unul ataca, celalalt e in defensiva, sau invers, in care contabilizam ce dam si ce primim, in care nu mai stim sa savuram singuri gustul nebunesc si unic al victoriei comune, fara arbitri si spectatori ai unuia sau ai altuia, nu pot sa ma schimb.
Nu pot sa dau putin. Nu ma pot multumi cu putin. Nu stiu sa ma bucur atat(!), intre minutarele unui ceas care alearga nebuneste si apoi sa traiesc si sa-mi duc lupta de zi cu zi intr-o maniera onorabila. Nu pot sa-mi aleg cuvinte care sa fie reci si nepasatoare ca sa nu fiu tratata ca o specie pe cale de disparitie, cand in inima mea clocotesc atatea emotii. Nu pot sa joc jocul indiferentei ca sa castig la puncte, ca nu cumva sa pierd avantajul de a fi inaccesibila in totalitate, deci inca interesanta. Nu pot sa nu fabric eu raspunsuri pe care sa le pun pe tava celui care tocmai e pregatit sa ma minta. Sa nu ma proptesc sa salvez cu pretul unor rani grave si poate iremediabile ceva ce oricum e sortit sa se spulbere in mii de bucati, la cea mai mica neatentie a mea.
Nu am invatat nimic din greseli. Poate doar sa repet mecanic gandul ca dragostea e un joc pervers. In care si cel care pierde, si cel care castiga au gresit din start terenul. Cand tribunele se golesc, nu mai conteaza nici macar scorul. Timpul pe care l-au pierdut jucand pentru o miza atat de infima, nu-l mai primesc nicicand inapoi.
Iar returul e exclus. Un jucator sigur va lipsi, ranit de moarte…
