Avioanele cad…
E posibil, e de luat in calcul. Mie mi-e frica de inaltime, intotdeauna mi-a fost. Oricat de frumos s-ar vedea lumea de sus, ca un puzzle perfect, intr-o combinatie unica si ingenioasa de culori, de lumini si umbre, oricat de aproape de cer m-as simti, oricat as admira plutirea splendida de deasupra oceanului de nori ireal de albi, mie mi-e frica sa zbor.
Mi-e frica si sa ma gandesc, mi-e frica de locul din fata, de locul din mijloc, de locul din spate. Cand ma gandesc la zbor, tanjesc nebuneste sa pot strabate distante uriase cu pasi mici, desculta, sa simt pamantul sub picioarele mele inradacinate asemenea copacilor seculari in tarana cu miros de ploaie sau de primavara timpurie.
Avioanele cad…
Probabilitatile si statisticile nu-mi racoresc fierbinteala imaginatiei care plamadeste scenarii demne de un film de lung metraj. Nu inteleg niciodata ce ar trebui sa fac cu accesoriile insirate pe instructiunile de zbor, limba acelora care le reamintesc mintilor noastre pasi simpli – in aparenta – ce ar trebui urmati in situatii extreme, mi se pare cea mai grea limba de pe pamant. Urechile mele nu reusesc sa auda nimic, mintea mea nu pricepe o iota. Stiu oameni care calatoresc cu avionul cu aceeasi normalitate cu care luam eu pe vremuri tramvaiul din Gara de Nord spre Complexul Studentesc. Insa mie tot mi-e frica sa zbor.
M-am gandit deseori de ce am aceasta senzatie acuta de panica. Poate pentru ca nu ar depinde nimic de mine intr-o situatie disperata. Poate pentru ca as vrea sa pot face ceva pentru cineva drag din dreapa sau din stanga mea si m-ar omora neputina si durerea ca n-am sa pot, inainte de a ajunge jos. Poate pentru ca uneori sunt prea pragmatica. Sau pentru ca imaginatia mea e prea bogata. Poate doar pentru simplul fapt ca mi-e frica de inaltime. Ori pentru ca mi-au ramas prea adanc intiparite in minte accidentele aviatice din productiile cinematografice sau din viata reala.
E clar, avioanele cad. Mai exact, e posibil sa cada.
Insa daca mi-as putea imagina fie doar pentru o clipa ca as ajunge totusi pe pamant, vie, mi-as recapata curajul. Simplul fapt ca as putea spera ca o sa simt pamantul intreaga, eu si cei dragi, mi-ar da sperante si puteri inzecite. Nu as mai putea vedea intuneric mai departe de asta. Nu as mai putea crede nici un moment ca mi s-ar mai putea lua inapoi aceasta sansa. Ca as putea sa cad mai jos de atat. Ca nu voi fi o supravietuitoare. Ca oamenii imi vor lua ce mi-au daruit ingerii, sansa la viata.
Avioanele cad. Mi-e frica sa zbor. Pe Pamant ma simt Acasa. Insa daca voi zbura si ma voi intoarce Aici, as vrea doar un lucru: sa ma astepte cineva. E pacat sa faci un drum atat de lung si sa nu-ti raspunda nimeni …
