Nu am stiut niciodata sa vand ceva, poate doar iluzia ca sunt puternica, cand de fapt eram la pamant.
Am fost insa dispusa mereu sa cumpar orice, oricat, atunci cand mi-a dat mana, mi-a cerut sufletul. Nu am stiut niciodata sa aleg cu grija, sa fiu cumpatata, sa gandesc orice fel de investitie ca pe o sursa de profit sau de bucurie ulterioara. Am pierdut mereu. De cele mai multe ori nu bani – caci pana la urma banul e insusi prin definitia lui o moneda care se devalorizeaza sau de ne devalorizeaza -, ci timp. Cel mai mult am pierdut timp. Mi-e frica sa ma gandesc cat. Mi-e cumplit de teama sa contabilizez de cate ori.
Si daca timpul mi-ar apartine doar mie. Poate mi-ar fi mai usor sa inteleg si sa accept colapsul masurat in secunde, falimentul unor investitii neinspirate. Insa am pierdut timp pretios pe care l-as fi petrecut cu cei dragi mie, cu cei apropiati, cu cei care ma iubesc cu adevarat si ma accepta exact asa cum sunt. Cu bune si cu rele.
Ii datorez mamei mele timp. Mamei mele care nu mai e langa mine si nu va mai fi niciodata ca sa i-l pot inapoia. Azi l-as pune bucuros in mainile ei tandre si blande care mi-au sters de atatea ori lacrimile si mi-au alinat durerea de copil sau de adolescenta neinteleasa.
Ii datorez tatalui meu octogenar timp. Timpul in care nu l-am inteles indeajuns, nu am vrut sa il vad altfel de cum il stiam in copilarie, nu am stiut sa accept ca batranetea ne schimba pe toti si ne poate face altfel de cum am vrea, altfel de cum ne stim sau ne amintim chiar noi ca am fost.
Ii datorez timp copilului meu, care s-a jucat singur atunci cand eu fugeam in toate directiile in slujba unor cauze mai mult sau mai putin indreptatite. Ii sunt datoare cu ore de alint si de mangaiere pe care le-am arvunit in schimbul ambitiilor profesionale sau a proiectelor altruiste, in slujba acelora care au stiut sa se foloseasca de mine cu atata usurinta si detasare ca si cum secundele, orele, zilele si lunile mele lungi de truda nu ar fi avut absolut nicio valoare.
Ii datorez timp fratelui meu pe care il iubesc mult de tot si caruia nu am stiut sa-i fiu alaturi intotdeauna asa cum mi-a dictat inima, impiedicandu-ma de fiecare data in motive marunte si neimportante. Caruia la fiecare plecare i-am promis ca urmatoarea revedere va fi mai grabnica, insa cuvantul meu s-a risipit mult prea usor, spulberat de treburi fara capat si fara numar.
Ii datorez timp sotului meu, cu care deseori am vorbit mai mult la telefon decat unul langa celalalt, privindu-ne in ochi.
Imi datorez chiar si mie timp. Timp sa inteleg ce vreau de la mine, incotro tot fug, unde imi tot caut alinare si implinire. Timp de o vacanta in care sa invat sa nu mai investesc fara rost in vorbe frumoase, in promisiuni, in cei care ma vor lasa oricand in urma pentru a-si continua propria viata. Care curge oricum, cu mine sau fara. Timp sa reinvat sa spun Nu. Fara ura, fara ranchiuna. Ci cu bun simt, cu politete, singura justificare de care voi avea nevoie fiind insusi pretul fara de pret al timpului meu. Al singurei mele vieti. Care nu-mi apartine doar mie. Caci in ea au investit mama, tata, fratele, sotul, si mai ales de care depinde copilul meu scump.
Nu vreau bunuri materiale. Nu vreau laude sau aprecieri de o clipa. Vreau doar timpul meu inapoi. Insa stiu ca nu-l voi mai avea niciodata, nu-l voi putea rascumpara cu nimic.
De aceea azi sunt foarte sigura ca nu mai am nimic de vanzare, mai ales timp. Stocul s-a epuizat complet. Si nici nu mai am cu ce sa cumpar iluzii ale unor impliniri desarte.
Timpul nu are pret. Doar daca te face fericit. Iar eu va scriu azi, investind timp, pentru ca ma face foarte fericita acest lucru. Si sper din suflet sa nu simtiti ca v-ati irosit timp pretios, citind …
Sweet November (2001) cu Keanu Reeves si Charlize Theron e unul dintre filmele dragi mie, despre pasiunea cu care incercam sa traim fiecare zi din viata atunci cand destinul ne pune in fata numaratorii inverse spre ultima secunda a existentei noastre. Coloana sonora a filmului e superba, va invit din tot sufletul sa o ascultati.