Ma arunc
prea des si prea abrupt inspre oameni pe care ii cunosc mult prea putin ca sa pot spera ca nu-mi vor intoarce spatele la prima mea ezitare.
inspre lumina pe care o intrezaresc dincolo de geam, uneori chiar si fara a-l mai deschide intai, uitand – orbita – ca intre mine si frumusetea intrezarita e cortina de sticla, de care ma pot lovi crunt, ranindu-ma pana la sange.
fara sa mai am rabdare sa mai astept o zi, sau macar o singura noapte. Sa judec cand focul din inima mea doar mocneste, si nu atunci cand arde atat de puternic, incat ratiunea nu mai are nici cea mai mica sansa de supravietuire…
nebuneste in prapastii cu necunoscute atat de halucinante si de intortocheate, singurele franghii ce ma tin de la cadere sigura fiind confectionate de mintea mea, capabila sa gaseasca in fiecare gest bun si intentie onorabila a cuiva o dovada de iubire.
inspre vise care n-au nicio sansa sa se realizeze, ca si cum m-as lua la intrecere cu moartea, omitand tocmai axioma existentei ei de necontestat … inca…
in brate ce ma strang cateva secunde si a caror stapani pot sa uite apoi pentru totdeauna ca mi-au simtit vreodata tremurul trupului cu dor de dragoste…
sa fac lucruri mari de una singura, uitand ca nu sunt un urias, ci doar un om ca oricare altul, rapus in drum de propriile slabiciuni si neputinte.
in necunoscut, lasandu-ma calauzita doar de instinct, ca si cum as putea oricand sa ma razgandesc si sa iau startul in cu totul alta directie, uitand ca mai am de parcurs si drumul inapoi, de unde am plecat… drum pe care chiar m-as putea rataci pentru totdeauna ….
sa ofer toata caldura pe care o simt, celor care stiu sa imi dea doar atat cat sa le ramana indeajuns pentru a nu fi nicicand in pericolul de a simti gheara de gheata a disperarii…
sa invoc de cate ori am ocazia, ca dragostea este si va ramane unicul miracol in care mai pot sa cred, fara sa ma hazardez… prea tare …
Iar daca am supravietuit, totusi,
ma arunc din nou, fara nicio plasa de siguranta… pentru ca tu vei fi mereu acolo sa ma prinzi….
Iar de nu vei fi…