Martie, 2014
Cu jumatate de ora in urma nimic nu prevestea ploaia. Nici macar n-am observat norii ce s-au strans buluc, ca la o sedinta anuntata in ultimul moment. Si imediat a si inceput sa picure marunt, insistent. Toate astea dupa un soare superb de primavara. Sunt in parcare. Mai am de asteptat cel putin un sfert de ora sa iasa D. de la ora de dans. Nu e nimeni in jur, doar parcul pe jumatate imbracat in toamna, pe jumatate aducand a primavara, intr-o combinatie cel putin ciudata de nuante. Asfaltul incalzit a sorbit cu sete nebuna stropii marunti ce l-au baltat intai pe alocuri, apoi l-au acoperit in intregime, invaluindu-l cu umbra umeda si hranitoare. Nu-mi pun gluga, nu am umbrela. Ma strecor incet, intre cer si asfalt, scuturata ciudat de amintiri iscate de un miros cunoscut. Un curcubeu urias se arata pe cer. Clar, precis, solemn, ca intr-o rugaciune de ingeri. Simt un fior rece – sau poate cald… Si nimic altceva nu mai vad. Miroase puternic a ploaie …
*
O fata cu doua cozi prinse perfect deasupra urechilor pedaleaza nebuneste spre casa. Nu e tarziu, dar mai are de parcurs vreo patru kilometri si cerul se intuneca tot mai tare. Inima ii bate nebuneste, nu a mai fost nicicand cu bicicleta atat de departe de oras. E un Pegas verde, cu coarne, il primise de la fratele ei mai mare dupa ce facuse acea hepatita urata, chiar de sarbatori. Poate ca sa o consoleze ca si-a petrecut Craciunul si Anul Nou pe un pat de spital, departe de cei dragi. Cu siguranta nu va ajunge la timp acasa, n-o vor cruta norii plumburii ce au acoperit amenintator cerul. S-ar putea ca mama sa fie ingrijorata, de fapt ideea e ca a plecat in aceasta aventura fara sa spuna, fara sa ceara voie, dintr-o dorinta de a-si demonstra ca poate, ca a crescut, ca nu mai e o fetita mica ci un om in toata firea. Acum ii e teama, o teama profunda si persistenta, dar nici macar nu are timp sa se gandeasca la asta. Asfaltul e incins, rotile se invart fara oprire, respiratia e grea si sacadata. Norii sunt deja prea aproape, aerul e greu, umed si apasator. Nu mai e nicio scapare. Fara preludiu, ploaia rapaie nebuneste si furtuna isi intra in drepturi. O fata de unsprezece ani cu doua cozi fluturand prin vant de furtuna pedaleaza fara oprire spre acasa. Miroase puternic a ploaie …
*
Doi tineri se plimba pe strazi fara noima. Vorbesc tare, rad, glumesc, se ating intamplator, pret de o fractiune de secunda. Fata are ochii calzi si blanzi, se uita imprejur si vorbeste despre orice intalneste in cale, incercand sa evite privirea acelor ochi verzi, adanci, cu gene lungi si negre care o fixeaza cateodata prea mult ca sa se simta in largul ei. Senzatia generala e una de plutire, de beatitudine, de bucurie nebuna si de emotie nemaintalnita pana atunci. Strazile nu au inceput si nu au sfarsit. Oamenii sunt doar chipuri, copacii sunt simple proiectii pe cer. Sunetele primaverii sunt cantece de ingeri. El este un zeu frumos si unic printre pamanteni. Chiar si printre zei. Ea este fascinata de el, de viata, de inceputuri intrezarite … Vantul complice a adus nori negri si grei care au inceput sa cearna inopinat o ploaie deasa si calda inaintea si in urma pasilor lor, care nu se grabesc nicaieri. Fata tresare cand o mana ii cuprinde umarul, o sarutare fugara ca o soapta ii aduna o picatura de ploaie de pe tampla fierbinte. Toarna. Toarna cu tinerete, cu dragoste, cu dorinta … Doua inimi bat una langa alta la fel. O fata de douazeci si unu de ani s-a indragostit nebuneste. Miroase puternic a ploaie …
*
E seara tarziu. Intr-un an ca oricare altul. Doar ca totul pentru ea s-a risipit intr-o clipa. Toate visele s-au naruit intr-o jumatate de ora. Nu mai bat doua inimi. Una intr-alta. Doar una, si aceea smulsa parca din piept cu totul. O femeie de treizeci si unu de ani plange amar cu capul lipit de geamul cald. A fost mama, chiar a fost… Pentru trei zile lungi cat trei vieti. Atat a rezistat puiul ei, scumpul ei baietel. A apucat sa-i mangaie cu teama manuta minuscula, cu degetele fine si delicate. A apucat sa-i spuna sa fie puternic, sa-l roage sa lupte pentru ea, pentru tati, pentru ca a fost asteptat cu atata dragoste, cu atata dor … A incercat sa-l tina minte cand l-au scos din burtica, un ghemotoc de om ca o papusica insufletita. Dar nu si-l amintea acum decat intr-un incubator strain de aceasta lume, impuns cu ace si tuburi de care depindea sansa lui la viata. De ea nu mai depinsese absolut nimic, din dupa-amiaza unei zile banale de primavara. Afara incepe sa ploua. E doar sticla intre lacrimi sarate si stropi dulci de ploaie. Mana tremuranda si palida de suferinta deschide cu un gest nefiresc si teatral fereastra. Aerul umed navaleste patimas inauntru, muscand din intuneric. Vieti pleaca, vieti vin … Si miroase puternic a ploaie …
*
D. trebuie sa iasa. A trecut un sfert de ora. Iar eu habar n-am de ce naiba plang in hohote azi, doar pentru ca ploaia miroase si dupa treizeci de ani la fel …
