Mi-a placut mult de tot fragmentul scris de Cezara in ultimul text de pe blog. Si l-am recitit cu placere si cu mare atentie de cateva ori.
„Ma simt usoara, pentru ca asa cum spune un pasaj magnific din Ecleziast, exista un timp in care cosi si-un timp in care destrami. Un timp in care pierzi, si unul in care castigi. Un timp in care desenezi si altul in care privesti pur si simplu coala alba, imaculata, gandindu-te cu ce o s-o umpli cand o sa te reapuci de desenat. Un timp in care construiesti vise si altul in care-ti odihnesti mainile.” http://cezara.revistatango.ro/2014/12/04/single-and-i-feel-fabulous/
Eu ma vad acum langa coala alba. Am desenat, am scris, am conturat in ultimul timp cu nerabdare idei si trairi, cateodata cu inspiratie, alteori in graba, creionand zile frumoase sau triste ce mi-au umplut acest an, care e pe cale sa ia sfarsit. E foarte dificil sa citesti, de fapt sa recitesti ce ai scris tu insati. Am incercat si mi s-a parut cel putin ciudata senzatia. Am citit acest lucru despre multi oameni care scriu, in special daca e vorba de texte pe blog. Probabil – e doar explicatia mea -, este imposibil sa te situezi exact in acelasi tipar al timpului, al trairii, al clipei care ti-a dat impulsul de a scrie. La nivel macro, cu siguranta ne-am regasi destul de fidel in ce am scris, in trairile pe care le-am exprimat la acel moment, dar zonele fine atinse prin robustetea unei emotii, pot fi cu greu percepute ?i în?elese ca acte de via?? care au o existen?? lung?, sau o valabilitate universala, chiar raportandu-ne la propria persoan?.
De aceea, ma vad stand cu genunchii stran?i la piept, cu palmele tinandu-mi tâmplele, cu ochii inchisi, incercand sa sterg ce a fost, sa fac curat, sa fac loc pentru ceea ce vine. Astern coala alba, imaculata, pe care sa am loc sa scriu ceea ce voi trai de acum inainte. Sunt cazuri in care chiar traiesc mai profund clipa evocata scriind despre ea. Sunt cazuri in care nu pot scrie atunci cand se intampla sau imediat dupa, am nevoie de luni sau de ani pentru a cerne povestea ingropata in cenusa.
E greu sa darami ce ai construit, sa uiti ce ai invatat, sa ignori ce ai observat, sa neglijezi ce ai inteles. Dar cred ca e nevoie de o schimbare majora din cand in cand. In viata mea. In lumea mea. Poate si in vietile voastre. In lumile voastre. Iminenta schimbarii si noutatea ce o aduce, se resimt ca o gura de aer proaspat.
Lucrurile se schimba. Noi insine ne schimbam de la an la an, chiar si de la o zi la alta, mai ales cand ne loveste o pala de destin pe care nici macar nu am adulmecat-o. Si ne loveste. Ne poate lovi pe oricare dintre noi, e bine sa ne amintim din cand in cand acest lucru.
De multe ori, am incercat sa-i fac sa inteleaga pe oamenii dragi mie ca nu e bine sa ma judece dupa ce am facut ieri, acum o luna sau acum un an. Dupa ce am spus la manie ori in momente de exaltare extrema. Ori dupa ce am scris intr-un text mai nou ori mai vechi, sau dupa ce voi scrie de acum inainte. E extrem de anevoios sa tii pasul cu cineva mereu, si sa rezonezi pe termen mediu si lung cu trairile unui om, oricat de apropiat ti-ar fi. Si pe deasupra este si inutil. Suprapunerea lungimilor noastre de unda, ca sa simtim ca rezonam miraculos la un moment dat, este si contextuala, depinzand de foarte multi factori. O parte din ei controlabili, o alta parte fara a tine de puterea noastra de a-i manipula dupa bunul plac.
De aceea cred ca e bine sa stergem de bunavoie bunele si relele pe care le-am trait si sa le lasam in urma. Cu totul. Sa fim gata sa incepem sa creionam iar, cu convingerea – sau macar cu speranta – ca ne putem croi un drum nou si un sens nou de acum incolo. Poti intelege daca nu incerci macar? Cu cat te straduiesti sa te legi in mod constient mai putin, cu atat mai durabila ai sanse sa fie legatura ta. Cu cat iubesti mai senin si mai dezinteresat, cu atat te vei teme mai putin. Cu cat incerci sa schimbi mai putin pe cineva ca sa-ti fie alaturi, s-ar putea sa descoperi mai devreme ca exista altcineva care e pe placul tau, exact asa cum e, fara sa schimbi nimic.
Poate ca e scoasa putin din context urmatoarea idee, dar tin sa o scriu acum, aici.
Daca alegeti sa ramaneti intr-o ipostaza oarecare, sociala, sentimentala, oricare ar fi ea, ramaneti cu asumare si cu gandul ca ati fi putut alege sa plecati, dar nu ati facut-o. Daca acceptul inseamna lupta continua de a schimba ceva, de a dovedi ceva, ori de a cauta dovezi, argumente, ori motivatii suplimentare pentru a ramane, intr-un cuvant, o simpla cale de supravietuire prin compromis, convingeti-va ca ati realizat de la inceput ca totul poate fi o mare eroare. Ca sunteti pe vaporul gresit, pe alta ruta, spre cu totul alt mal decat cel asteptat.
De ar fi sa incep acum sa astern ceva pe alb, as scrie ceva ce mi-e drag sa citez din memorie (sper sa redau cat mai fidel). O fraza scrisa de Marilena Guduleasa intr-un text mai vechi de pe blog „Am inteles tarziu ca iubirea nu trebuie sa doara”.
Si de aici, chiar se poate construi cate ceva… Mai mult decat o biata ciorna.