fbpx
„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Flash-uri. Oameni

de

Chelnerul nostru se apropie in sfarsit de masa, cu carnetelul pentru comenzi in mana. Saluta formal, fara a schita niciun zambet cat de sters, intrebandu-ne scurt si la obiect daca dorim sa servim o bautura inainte de masa. Ne hotaram repede si speram sa fim serviti la fel, deoarece e o caldura inabusitoare afara, mustind de umiditate cu miros de alge. Imi atrage atentia fara sa vreau fata lui palida, cu ochii mici si scrutatori, parul grizonat dat peste cap, intr-o tunsoare atipica, buzele subtiri ce parca suiera cuvintele, aproape fara sa articuleze vreo silaba. Din cand in cand mai striga unui baiat care debaraseaza celelalte mese cate ceva, ceea ce te sperie putin pentru ca te ia prin surprindere si ai impresia ca tocmai ai zis ceva ce nu trebuia si esti atentionat promt. Comanda merge greu, ii spun rar fiecare dorinta culinara de pe coloana in limba engleza, dar pare ca aude pentru prima oara fiecare titlu si tine mortis sa repete dupa mine in greaca, ca si cum m-ar corecta, cu ssssss…. Dau din cap aprobator, pronunt frumos dupa el, iar el pare satisfacut de lectia de dictie. Il mai intreb cate ceva in engleza, dar nu poate sa iasa prea mult din zona in care e obisnuit sa dialogheze. Vine si mancarea, destul de rapid, e gustoasa, nimic de zis, portiile generoase. Parca prinde si el curaj, se invioreaza brusc, ne intreaba de unde suntem Aaa, Romania!!”, ii place Romania, ii plac oamenii, zambetul lor, nu te-ai fi asteptat la un asemenea arsenal de complimente. Ne face nota. Mancarea a fost ok, complimentele binevenite. Plasam nu foarte discreti si cam galagiosi banii cash langa bon, ne intoarcem fetele pentru un ultim zambet frumos – romanesc -, dar omul nostru e deja cu spatele inspre noi, numarand preocupat….ten euro, twenty euro….

***

Ma opresc de doua-trei zile la magazinul micut din drumul nostru catre plaja. Singura persoana care se ocupa de aprovizionare si vanzare e o femeie cu par negru taciune, cu ten destul de deschis la culoare, cu o pereche de ochelari peste care te priveste cu ochi expresivi si uneori iscoditori. Nu mi-a placut neaparat din primul moment. Nici nu am cautat sa fiu foarte familiara, pentru ca mai tot timpul eram in graba. Dar la un moment dat mi-a atras atentia prin felul ei deosebit de a interactiona cu clientii, cu mine implicit. Avea o naturalete aparte in a-ti lua lucrurile unul cate unul si de a comenta intr-o engleza calma si placuta auzului, fiecare produs. Ca e bun, ca e foarte bun, ca e un deliciu, ca are in magazin ceva chiar mai interesant decat produsul pe care l-ai gasit tu. Iar dupa cateva zile stia exact ce te intereseaza. E genul de magazin unde te duci fara sa te mai gandesti ca poate la un supermarket vei da mai putin poate pe aceleasi produse, sau cu siguranta vei gasi mai multe sortimente. Modul ei placut de a interactiona cu noi era mai mult decat un motiv suficient de solid care sa te faca sa te opresti tot acolo. Mi-a placut mult ca nu se grabea sa vanda, ci aveai senzatia placuta ca dorea sa pleci multumit. Intr-una din zile, un grup numeros de concetateni de-ai nostri isi asteptau autocarul ce urma sa-i duca in alta parte, chiar in parcarea magazinului. Cand am intrat, o doamna din grup tocmai cumpara cateva caiete, creioane si ceva dulciuri. Sarmanta noastra vanzatoare i-a pus cu meticulozitatea obisnuita fiecare lucru pe rand intr-o plasa, timp in care aduna pe calculator preturile ca sa faca totalul. Dintr-o privire si-a dat seama ca doamna noastra nu se astepta la suma respectiva si cu multa rabdare, i-a spus pretul fiecarui produs in parte si a adunat inca o data de la capat, fara nicio ezitare. Ma grabeam foarte tare, asa ca nu am mai putut astepta deznodamantul. Dar tot am putut sa observ, in timp ce faceam stanga imprejur, ca din geanta concetatenei noastre a iesit un calculator de mana si sub privirea nedumerita a simpaticei vanzatoare, au inceput sa se murmure termenii unei adunari…de verificare…two euro, three euro fifty, ….

***

Dupa o zi istovitoare dar extrem de palpitanta, la Water Park – de care am scris in textul anterior -, ne intorceam obositi spre locul in care suntem cazati, la circa o ora de mers cu masina. In drumul nostru – observasem locul la dus -, ne-am gandit sa oprim la un magazin cu multe tarabe expuse chiar pe marginea soselei – cum erau de fapt majoritatea tarabelor si tavernelor de pe insula – , pline cu fructe si legume. Asta am si facut, am oprit masina, am studiat putin marfa si am pus in plase cam tot ce ne-am gandit ca am avea nevoie in urmatoarele zile. Intre laditele cu marfa, se plimba afectata o doamna plictisita,  care verifica marfa din lazi, o fata, care ii semana destul de bine si puteam presupune ca ii era fiica, iar la cantar si la casa, se prelingea la propriu de pe un scaun, un barbat supraponderal, cu o fata fara nicio expresie si cu o tigara aprinsa in coltul gurii. Eu si prietena mea am pus pungile pe tejghea si asteptam sa interactioneze in vreun fel cu noi. Dupa ce am vazut ca pur si simplu parem a fi invizibile, am fost sigura ca doar doamna este cea care va veni sa preia marfa noastra si sa ne incaseze banii. La un moment dat, omul nostru s-a trezit parca brusc din amorteala patologica ce-l cuprinsese si a mormait ceva printre dinti, vorbe pe care ne-am straduit sa le asociem unei limbi oarecare. Dar nu am reusit. Incercam sa ne dam seama macar din gestica lui ce ar trebui sa facem. Sa punem noi pungile pe rand pe cantar si dansul doar sa priveasca din locul in care era si sa butoneze – eventual daca ajungea cu mana grasuta la butoane – pretul/kg, sa asteptam sa-si termine tigarea, sa o asteptam pe doamna sa ne observe nerabdarea… In fine, cand hotarasem in sfarsit sa agitam putin spiritele si sa vedem concret ce e de facut, s-a hotarat intr-un final ca e cazul sa ne serveasca azi si a facut efortul de a cantari marfa, nu inainte de a descanta ceva printre dintii care miscau ce mai ramasese din tigara. Noroc ca nu am avut probleme cu preturi detaliate, am avut parte doar de total si chiar si de un bon. Operativ omul nostru la incasat…five, ten,…euro

***

Kalimera !!! ” Kalimera !!! ”…gesturi largi, bezele… In fiecare dimineata, in fiecare dupa-amiaza, gazda noastra, un om in varsta, cu o fata inzestrata cu o caldura nativa, ne intampina cu acelasi zambet destins, cu ochi limpezi si blanzi, fara urma de nor. Mi-a placut din primul moment in care l-am vazut. Nu stia foarte multe cuvinte in engleza, dar tot ce stia era clar de bine si de foarte bine, cu mesaj bun, prietenos, pozitiv. Nu a fost o zi sa nu intrebe cum ne simtim, daca nu avem nevoie de ceva, daca totul e in ordine. Noi am fost chiar foarte multumiti si ne-am exprimat multumirea in cor intr-un Thank you, it’s very nice!” general. Dar tot el a fost mereu cel care ne multumea apoi cu o aplecare usoara din cap si cu ochi stralucitori. Era un schimb de politete placut, nederanjant, nedisimulat. Am fost multi. De aceea probabil ca i-ar fi fost foarte greu sa retina pe cine a inalnit si pe cine nu, intr-o oarecare zi. In dimineata in care am plecat, cred ca m-a salutat de cel putin patru ori. Si a fost foarte simpatic cand s-a uitat la mine in cel mai serios mod cu putinta si m-a intrebat daca stiu greceste foarte bine sau doar un pic. Nu stiu de unde ii venise ideea asta nastrusnica. I-am zambit si am spus ca nu stiu deloc, din pacate. Nu cred ca l-a dezamagit raspunsul, caci a continuat repede si precipitat Have a good fly….” in conditiile in care parcarea lui era plina cu masini cu numar de Romania. I-am explicat ca vom pleca cu masinile spre casa si a fost curios de traseul nostru de intoarcere. A fost intr-adevar o gazda placuta si extrem de discreta. Business sau nu, acest om e un exemplu pentru cei care pot intr-adevar sa strige trimitandu-ti bezele la plecare I hope you felt good, you’ll come back next year … maybe ….”   si e perfect indreptatit sa o faca…

***

Aici, sau oriunde altundeva in aceasta lume, pot spune ca ma urmareste acest citat, care nu are granite, nici apartenente entice, nici timp, nici spatiu…ci doar mult mult adevar – cred eu – …

La orice trebuie sa ai noroc in viata, dar mai ales la oameni” – Ileana Vulpescu

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title