Te trezesti ca nu ai unde sa te ascunzi. Te pui asa, ghemuita, si mai tragi cu ochiul in stanga si in dreapta, tragi cu urechea afara si apoi inauntrul tau, mai scotocesti printre ideile ce ti-au trecut prin minte in ultima vreme, te mai infierbanti pentru ultimele zile cam fara noroc, si apoi o lasi mai moale. Amortesti, si cand nu te mai astepti, te napadeste senzatia fulgeratoare ca ai lua-o la fuga, sa cauti un loc doar al tau, sa-ti regasesti rostul. Incotro?! N-ai unde sa te ascunzi.
Parca asteptai Pastele in liniste, asa iti amintesti ca se intampla candva. Cu mintea cat de cat degajata de ganduri inutile, cu o anumita ordine in cap, care avea darul sa te faca sa savurezi in voie cateva zile de odihna. Te prinde microbul retelelor de socializare si iei la rand postare dupa postare. Navalesc peste tine si te apasa pana la sufocare insulte, pareri in contradictoriu pe subiecte care nu-ti tin nici de cald, nici de frig, nici de bunastare sufleteasca. Cineva a ramas prins in capcana – cu voie sau fara voie-, si toti sar sa sfasie in carne vie, sau macar sa fie martori la masacrul in cuvinte. Incerc si eu sa-mi dau seama in ce tabara sunt, mimand normalitatea. Sa nu raman pe dinafara. Dar raman. Pentru ca ma dezgusta acest spectacol. Am o parere, probabil proasta. Sau oricum, prost inteleasa daca e scoasa din context. Oricare dintre noi putem gresi. Vom avea fiecare parte de clipa noastra de ”glorie”. In rest…, iepurasi, miei draguti, oua, flori. Like, like, like.
Dorm mai mult. Ma gandesc ca e bine sa dorm. Ma odihnesc. E un timp bun de incarcat bateriile. Insa visez enorm. Visele se expandeaza abuziv peste starea de somn, invadand realitatea. Adorm scriind sute de cuvinte in minte, visez, visez, visez in nestire. Ma trezesc scriind doar in cap vise, pe care nu am cum sa le pun pe o foaie. Inca nu stiu care e calea prin care poti descatusa un vis numai al tau impartindu-l cu altii. Asa incat sa nu mai fie doar al tau.
Aici, acasa, miroase a camp, a iarba cosita, a pamant mustind, a eruptie incontrolabila de verde, de roz, de galben, de mov. Magnoliile ma dor pana in maduva oaselor. Dar inca ma gandesc daca voi indrazni sa alerg in picioarele goale pe brazde mai vii decat mine. Ma mai uit pe furis inspre iarna, si simt ca trebuie sa iutesc pasul ca sa nu raman uitata, in urma, sa hibernez nefiresc pe timp de soare si de dragoste.
Am fost pe la mama. I-am spus ca pe aici, deasupra, e a opta primavara de care doar ii povestesc. Ca i-au crescut la cap manunchi de narcise galbene. Ca aproape de cararea ce duce la ea ar putea admira palcuri de pomi infrunziti cu neobrazare mai devreme decat s-ar fi asteptat, ca lalele rosii urla de viata acolo unde nu e decat… Niciodata n-o sa iubesc florile atat de tare ca ea.
Nu ai unde sa te ascunzi. V-am spus doar. Te trezesti pur si simplu asa, strain, ca te-ai furisa pe undeva, sa te resetezi, sa te speli de iarna, sa te scuturi de frig, sa iti topesti gheata din suflet. Sa crezi ca e mai bine, fara sa ti se spuna. Sa simti ca e mai cald, fara sa te arda soarele – si atat. Sa simti prin toti porii ca poti sa iubesti inceputul asta de primavara, fara sa iti ingropi retina in fluturi, flori, vacante, promisiuni, toate virtuale.
Iar tu, hei, tu, de cand nu ai mai plans pentru mine? Probabil de aceea fug in nestire, sa-mi caut o ascunzatoare, ceva. Candva, asteptam ascunsa intr-o lacrima primavara. Sarata, aseptica. O lacrima imensa, cum nu s-a mai vazut.
O lacrima de-a ta. De dor. Pentru mine…
