Eram copil si in unele nopti nu reuseam deloc sa adorm. Atunci imi cantam incetisor, fara glas, doar in mintea mea, melodii. Unele mai lente, altele mai rapide, una dupa alta. Iar eu ma imaginam pe o scena sau pe un ring de dans, alunecand gratios pe ritmul muzicii. Si mintea mea era capabila sa incropeasca zeci si sute de coregrafii, care mai de care mai sofisticate, toate in perfecta armonie cu decorul, costumele – si ele imaginare. Si erau destule nopti in care nu dansam singura. Imaginatia mea sculpta in veghea miraculoasa dansatori superbi, cu care ma sincronizam perfect, intr-un ritm lent, apoi alert, si tot asa. Dansul nostru imaginar ma linistea de fiecare data, conducandu-ma in spatele cortinei spre somnul fara vise.
Am avut ani la rand de ceva vreme incoace impulsul nebunesc sau poate firesc, de a ma apuca de dans. Si nu in sensul acela in care mi-as fi propus sa mai demonstrez ceva. Cuiva sau mie insami. Ci pur si simplu de a invata sa dansez (si aici ma refer la dansurile incadrate la grupa standard in dansul sportiv) si de a ma bucura de lumea splendida a dansului si a muzicii in acelasi timp. Concret insa, nu am facut mare lucru pentru asta. Am avut cateva iesiri din decorul de zi cu zi, materializate prin cautari virtuale de cursuri de dans pentru adulti, insa esuate prematur, in special din lipsa de timp, sau cauzate de alte lipsuri si indisponibilitati – spontane ori cronice.
O mare problema de care par sa se loveasca destui adulti care doresc sa se inscrie la cursuri, este lipsa unui partener de dans. Si imi amintesc perfect, ca in perioada in care eram cea mai infocata in cautarea unui club de dans, tocmai aceasta perspectiva mi-a taiat avantul pentru o buna perioada de vreme.
Totusi, cu doi ani in urma, cand unele dintre impedimentele care ma opreau de obicei din demersul meu artistic au cazut, si lectiile de dans pareau mai la indemana ca oricand, aproape de casa, cu o profesoara cunoscuta si draga mie, am ramas din nou pe dinafara, neavand pereche, conditie impusa inca din start. Insa pentru ca avantul pe care mi-l luasem intre timp era atat de mare si de nestavilit, draga mea profesoara mi-a propus sa ma inscriu la cursuri de dans contemporan, care ma salvau cu totul de orice asociere la dublu de pasi, de timp, de compatibilitate, etc.
Prima ora. Ultima ora.
M-am prezentat cuminte la sala de dans. Cu echipamentul meu obisnuit de la orele de aerobic, cu balerini usori in picioare. Ideea mea despre dansul contemporan nu era una clara, si am incercat de cateva zeci de ori inainte sa ma pun in postura unui elev la o astfel de ora. Ma si vedeam facand salturi indraznete, intinzandu-ma pe jos contorsionata toata, apoi tasnind ca o sageata in posturi care mai de care mai surprinzatoare. Bine, pragmatic gandind, imi era foarte clar ca ma voi ascunde in spatele celorlalti pentru inceput, si voi incerca sa fiu o aparitie cat mai discreta. Insa lucrurile au fost atat de departe de tot ce mi-am imaginat eu! Sau daca se poate spune si ”mai departe decat departe”. In primul rand pentru ca la ora nu a venit profesoara pe care o cunosteam. Ci o balerina pe care o vazusem de mai multe ori in reprezentatii de pe scena Teatrului de Stat din Timisoara. Si asta nu a fost inca cel mai inedit lucru ce mi se putea intampla. In realitate, la ora respectiva singura cursanta eram eu.
Pentru cineva cu o oarecare sensibilitate, impactul emotional e foarte puternic. Sunt mai multi factori care pur si simplu te paralizeaza cand realizezi in ce te-ai bagat. Asta a fost si norocul meu, ca m-am simtit paralizata, altfel probabil as fi luat-o la fuga. Asa, am incercat sa fac nefirescul sa para firesc, si am tratat situatia ca pe una cat se poate de banala. Am tratat-o astfel, insa nu asta am simtit. Nici pe departe.
Am putut trai in acest context total iesit din comun, prima, si probabil si ultima ora de balet din viata mea. Eu si C. (balerina), fata in fata. I-am admirat indeaproape gratia, miscarile, tinuta, incercand sa-mi tin rasuflarea de fiecare data cand ma facea atenta. Aveam senzatia ca voi lesina dintr-un moment in altul, ca nu am suficient aer ca sa pot respira. Uram oglinda imensa in care se reflectau naturaletea, gratia si gingasia miscarilor ei, in contrast izbitor cu stangacia si imitatia grosolana a miscarilor mele. Picioarele imi pareau infinit mai greoaie, soldurile prea late, sanii prea proeminenti, mainile batand aerul caraghios, umerii asimetrici, chipul crispat, spatele indreptat fortat pe o linie imaginara ce-mi dadea dureri pana la lacrimi. Si parca nu ar fi fost de ajuns, mintea mea imi repeta intr-una: ajunge, e prea tarziu, nu vezi ce caraghioasa poti fi?!
C. a fost minunata. Simpla, frumoasa, eleganta. Eu am plecat aproape cu lacrimi in ochi de la ora. Habar nu am de ce imi venea sa plang. De neputinta. De recunostinta ca am avut parte de o ora de balet, doar pentru mine, cum nici nu speram. De constiinta faptului ca pentru unele lucruri e prea tarziu. De confruntarea pe care am simtit-o pierduta, confruntarea cu o lume pe care am visat-o atat de frumos in copilarie si care nu se va materializa dincolo de asta niciodata. De distantele uriase in timp, in efort, in mii de pasi, intre vis si realitate. De incompatibilitatea cruda dintre femeia-copil si copilul-femeie. De dragostea nemarginita de a asimila frumosul si neputinta de a-i da eu insami viata.
Nici nu are importanta de fapt. Mi-am amintit de dans si vechea mea dragoste intr-un context neasteptat. La fel ca si de iubirea pentru teatru, pentru muzica, cea din urma fiindu-mi singura mai la indemana.
Si zambesc unei amintiri vechi, din vremea cand adormeam dansand. In spatele blocului unde locuiam, ieseam zilnic cu fetele sa sarim coarda, de cand dadea cadura si pana toamna tarziu. O prietena mai micuta si cam plinuta, pe nume Z., avea dificultati serioase la acest capitol, fiind mereu umilita de noi, cele mai slabe si foarte slabe, care saream in toate felurile, ca niste caprite scapate pe campie. Probabil ca a suferit din cauza acestui lucru, chiar daca noi nici macar nu aveam timp sa observam asemenea amanunte. Pana intr-o zi, cand Z. a strigat intruna ca face toate sariturile perfect, de la unu la zece si inapoi, spre fata si inspre spate. Si era plina de bucurie si de incredere. Si noi o priveam cu totii stupefiati si nu intelegeam de fapt ce se intampla. Apoi am inteles si am ras. Apoi am inteles si nu am mai ras. Am acceptat ”intelesul neinteles” si am primit-o in grupul nostru, pentru ca bucuria ei era atat de sincera si de contagioasa, incat chiar nu mai conta nimic altceva. Nici macar faptul ca Z. sarea coarda fara coarda.
Coarda lui Z. era una imaginara. Noi nu o vedeam. Dar ea, da. Si cu ea, Z. nu a mai dat gres niciodata.
Intre vis si realitate exista cu siguranta un drum. Tine de noi sa credem ca merita macar sa incercam sa il strabatem, chiar daca uneori ne ratacim. Si poate ca de fapt, nu tinta e cea mai importanta, ci drumul pana la ea.
