Vreau sa ma lamuresc. Chiar am imbatranit? De fapt, as vrea sa stiu daca asa ar trebui sa ma simt. Daca-l privesc pe tata, ma simt tanara, aproape fetita. Daca-mi privesc copilul, ma simt intr-un fel coapta, undeva la mijlocul dintre inceput si sfarsit, penduland intre copilarie cruda si maturitate asumata. Daca ii privesc pe copiii prietenilor mei, care mi se jucau in poala si acum sunt pe bancile liceelor sau chiar la facultate, mi se pare ca timpul mi-a jucat o festa si si-a dat peste cap acele ca sa ma deruteze de tot si sa ma faca sa ma simt ca teleportata in viitor.
Nu stiu ce e cu adevarat batranetea. Estetic, e destul de simplu de clasat. De mine sau de catre ceilalti. Si nu asta pare problema principala. Ci contrastul. Balansul. Cautarea unui echilibru stabil – ca in fizica – intre ceea ce putem vedea cu ochiul si sesiza cu celelalte simturi cu care am fost inzestrati si ceea ce e dincolo de asta, oricum s-o fi numit. Suflet, simtire, emotie.
Pe vremuri, mama vazuse un film care parea ca a marcat-o profund. Era la moda pe atunci si ulterior l-am vazut si eu. The Thorn Birds (1983) difuzat la noi sub numele de Pasarea Spin cu Richard Chamberlain in rolul principal. Mama imi tot repeta o replica ce o preluase din film si dadea in acelasi timp sugestiv din cap, semn ca e de acord sau ca acest tipar i se potriveste ca o manusa. Nu citez, pentru ca nu-mi aduc aminte poate cuvant cu cuvant, dar stiu exact esenta comentariului. Este replica unei femei in varsta care afirma ca e pacat ca trupul imbatraneste iar sufletul ramane vesnic tanar. Pe atunci nu intelegeam mare lucru. Doar emotia mamei din acele momente mi-a readus in memorie aceasta amintire.
Dincolo de aspectul exterior, am vazut copii maturi pentru varsta lor. Am vazut tineri batrani sau imbatraniti – de prejudecati, de abuzuri de tot felul. Si am vazut oameni mai in etate cu o tinerete in atitudine si in priviri pe care o emanau prin toti porii. Oricum, nu as putea pune egalitate intre maturitate si batranete. Cu siguranta ar fi o eroare, pentru ca nu e un adevar general valabil.
Clar e insa ca putem arata intr-un anume fel si sa ne simtim in cu totul altul. Nu mai e o problema pentru unii sa arate mai tineri cu mijloacele lumii moderne. In special pentru oamenii care au cu ce si doresc sa investeasca in imaginea lor. Insa felul in care te simti nu prea poate fi cosmetizat si ajustat cu bisturiul sau cu creme de ultima generatie.
Intorcandu-ma la mine, incerc sa fiu cat de obiectiva pot si sa-mi aplic o masura viabila pentru a-mi detecta varsta – cea indusa de felul in care ma simt, nu cea biologica, raportata la clipa in care am vazut lumina zilei.
Sunt mai tot timpul plina de energie. Cant, dansez, poate chiar ma maimutaresc in feluri ciudate si neintelese privitorului impartial. E adevarat, deseori vad ochii tatei mariti de uimire cand ma privesc in aceste posturi care probabil lui i se par nepotrivite si imi dau seama ca undeva exista o eroare, o discrepanta intre imagine si resorturile interioare care ma imping spre manifestari copilaresti sau atribuite celor mai tineri. Probabil ar trebui sa imi pun de acord anii cu sufletul, cu apucaturile, cu iesirile de acest gen. Insa mi se pare greu si contrar a ceea ce simt o abordare pragmatica in cautarea congruentei. In afara de faptul ca am mai multe responsabilitati de care ma achit intotdeauna cu seriozitate, am impresia ca nu m-am schimbat foarte tare cu trecerea anilor.
De cand ma stiu imi place la nebunie ciocolata si inca nu am invatat sa ma opresc pana nu mananc una intreaga daca o incep. Mi-a placut mereu sa dansez si imi place la fel de mult si acum. Nu am absolut nicio problema sa stau pe o bordura de beton prafuita, ca in studentie, la un pahar de suc cu prietenii. Deja ma uit cu jind la corcodusii infloriti si abia astept sa-mi umplu buzunarele de corcoduse verzi, pana nu apuca sa se coaca. Poate rosesc mai rar, dar inima imi bate la fel de tare cand sunt emotionata, chiar daca trec prin experiente pe care le-am traversat deja. Plang la filme (plangeam de mica), rad cu lacrimi la desene animate. Ma emotioneaza la fel de tare marea, mirosul de alge, nisipul prin care imi tarasc picioarele desculte, exact ca acum douazeci de ani.
Deci… Unde e batranetea? Sufletul meu inca nu o cunoaste, mintea nu-i stie tainele si tabieturile. Lacrimile sunt la fel de sarate, surasul la fel de senin, primavara la fel de seducatoare, durerea tot atat de profunda, bucuria tot atat de dulce, visele la fel de indraznete.
Poate exista un moment cand ajungem ipotetic sa trecem o granita, ca o calatorie cu barca de pe un mal pe celalalt. Pe unul vom lasa in urma tineretea cu toate valentele ei, pe celalalt vom imbatrani frumos privind cu drag si nostalgie spre ce am lasat in urma, spre ce am construit acolo. Si daca ochii ne vor ajuta, ne vom privi de departe copiii si nepotii, visand ca ei sa traiasca frumos, sa se bucure, sa iubeasca si sa fie la randul lor iubiti.
Si undeva, in mijlocul apei, se va atinge starea de gratie, echilibrul mult visat, intre trecut si viitor, intre tineretea trecatoare si batranetea sortita apusului si uitarii. Si oricat de divergente ar parea visele noastre raportate la varstele biologice, cel mai profund si mai autentic nod ce le leaga si le va lega mereu e iubirea.
Deci iubiti, si veti fi mereu tineri! Caci “Avem o singura viata si, cand nu iubim, o mie de morti.” (Alice Nastase Buciuta)
