Zilele trecute am avut treaba la un ghiseu al unei companii de distributie servicii de televiziune si telefonie. Stiam ce ma asteapta – nu era prima oara cand le calcam pragul -, asa ca am mers chitita sa am multa multa rabdare, sau cel putin sa incerc sa-mi pastrez calmul. Evident, erau deja cativa oameni la rand, nici macar nu-mi facusem sperante ca ar fi putut sa fie altfel, desi am ajuns la prima ora, imediat dupa deschiderea punctului de lucru.
Pentru contracte noi, rezilieri, sesizari, intrebari, etc…,doua ghisee. La unul, o domnisoara foarteeee serioasa, cu o pereche de ochelari austeri pe nas, la celalalt birou, un baiat tanar, ceva mai prietenos la prima ochire. La a doua la fel de snob. Estimez (optimista de mine !) ca voi astepta cam o jumatate de ora, asa ca imi fixez ca reper ultimul client din rand, si apoi iau loc pe un scaun. Nu pentru ca m-ar fi durut picioarele, dar statul in sir indian asteptandu-mi randul imi rascoleste niste amintiri nu tocmai digerabile, nici macar pentru micul dejun.
Primele zece minute trec destul de repede, pana ma acomodez cu zumzetul general din interior. Pe un perete, la inaltime, este fixat de o consola un televizor plat, pe care ruleaza un film, fara sonor. Recunosc filmul dintr-o privire, e Forrest Gump, pe care l-am vazut de cateva ori pana acum, dar tot mi-e drag sa-mi mai arunc ochii pe cate o secventa, la intamplare. Intre timp (caci timp se pare ca este…, iar daca nu trebuie sa-ti faci rost), studiez discret oamenii din incapere, nu din curiozitate, ci pur si simplu pentru ca am o inclinatie nativa spre observatie. Domnisoara de la primul ghiseu mi-e antipatica din prima. E mult prea tanara pentru aerele pe care si le da. Nu schiteaza niciun zambet vorbind cu baiatul care e asezat pe scaunul din fata ei. Explica pompos in ce consta serviciul pe care acesta il solicita, iar daca este intrebata cate ceva, raspunde afectat, de parca omul ar fi trebuit sa stie si singur raspunsul la o intrebare atat de … hai sa-i spunem stupida. Asa face ea sa para interogatia. Si cu atat mai pretios pare raspunsul. Vocea ei e liniara, fara inflexiuni. Doar cu un soi de fonfait nazal, deloc feminin, deranjant. Ca al unei centraliste de telefonie sau a unui robot. O voce blazata. O fata, idem.
Inauntru se face cald. Coada se mareste, domnisorica e insa imperturbabila. Butoneaza fara graba, mai arunca si colegului de langa cate o replica inteligenta, iar acesta, vizibil emotionat de atentia colegei, ii raspunde intr-un fel caraghios, cautandu-si cu grija cuvintele, ca sa para cel putin la fel de interesant ca si pretioasa lui vecina.
Un batran, care sta de mai bine de douazeci de minute in spatele baiatului ce pare ca vrea sa-si faca contract pentru cinci generatii (la cat dureaza asa-zisa negociere), isi face curaj si o intreaba timid pe domnisoara daca nu ar putea sa-i dea o informatie. Ca doar de atat are el nevoie, de nimic altceva. Nu. Categoric nu. Raspunsul vine prompt, gutural. Cand ii vine randul. Adica sa astepte frumos la coada, asa cum ii sade bine unui om trecut de saptezeci de ani, si abia cand se elibereaza scaunul mult ravnit de toti cei care eram acolo sa indrazneasca sa puna si dansul intrebarea cu pricina. Barbatul (pe care l-am intrebat de vreo doua ori daca nu doreste mai bine sa ia loc si m-a refuzat politicos) isi framanta mainile rusinat parca de propriul lui tupeu, si resemnat, priveste in gol asteptand cuminte clipa cand va putea deschide iar subiectul. Cu drepturi depline. Cand ii vine randul.
Sa va mai spun ca intre timp, pana imprimanta scuipa pagina dupa pagina, – de parca suntem la tipografia unei publicatii de mare tiraj -, domnisoara noastra se ridica tacticos de pe scaun, fara pic de graba ??… Isi aranjeaza parul prins in coada de cal (orice aluzie la acest patruped este pur intamplatoare) si ingana in mersul ei leganat dar complet inestetic, un apelativ pe care il putem auzi pe moment doar noi, cei care asteptam ca majestatea sa sa ia din nou loc pe scaun, nicidecum fetele de la casieria din capatul opus al salii. Fetelor, feteeelooor, la…la…feteelor…. Brrrrrr…. Ajunge intr-un final si la ele, fetele, ca sa schimbe cateva vorbe (recunosc ca n-am auzit care era subiectul fierbinte ce nu suferea amanare). Timp este destul. Plictisealaaaaa mareeeee. Baiatul – client curent – viseaza deja la noul telefon, mare cat o carte, pe care il va plati in rate un an de zile de acum inainte, domnul in etate isi muta plasa de rafie dintr-o mana in alta, clipind obosit din ochii incercanati si strajuiti de riduri adanci, eu imi repet in gand ca mi-am promis sa fiu calma, colegul domnisoarei ii tine o teorie cu voce stridenta unei femei simple despre faptul ca telefonul ei nu functioneaza pentru simplu fapt ca l-a tinut prea aproape de unele aparate ce l-au bruiat si defectat ireversibil…Stiti dumneavoastra, ii spune el solemn, cum e treaba cu undele electromagnetice… !? Ochii femeii se maresc si o spaima evidenta i se asterne pe fata ; …pai vedeti. Nu stiti. Dar ar trebui sa stiti ca sa fiti mai atenta data viitoare cand aveti in posesie un asemenea aparat sensibil la…(se repeta si se uita in jur sa fie sigur ca e auzit macar de trei sferturi din cei din sala) ..undele electromagnetice. Suntem chiar norocosi ca avem parte de o lectie de fizica moca. As putea sa ma ridic si eu, imi spun. Doar sunt absolventa de fizica. Am putea face o dezbatere in toata regula. E clar. Aberez.
Dar imi pierd si rabdarea. Dom’soara se intoarce, il corecteaza pe colegul pentru ca nu a optimizat o procedura banala. Optimizat !! Ce cuvant magic. Apoi se aseaza tacticoasa pe tronul rotativ si pret de inca cinci minute finalizeaza contractul cu baiatul caruia ii ard degetele si neuronii dupa telefonul ce e introdus in cutie. Fara graba. Ca asa se umbla cu chestiile fine. E clar ca baiatul si-l doreste mult. Si noi ni-l dorim. Toti cei care ingrosam randul din spatele lui. Ni-l dorim in buzunarul lui, si dus sa fie, cu el cu tot.
Sigur ca da. Saluta frumos domnisoara. La revedere. Va mai asteptam pe la noi. Simt cum firele de par mi se zburlesc. Sigur de la undele electromagnetice…ce taie aerul cu nesimtire.
Batranul adreseaza din nou intrebarea, ramanand cumva suspendat intre pozitia stand in picioare si pozitia asezat pe scaun. Realizeaza ca ar fi inutil sa se aseze ca sa-i fie greu sa se ridice, pana primeste raspunsul atat de asteptat. Fata formeaza un numar de interior si intreaba afectat un coleg despre problema domnului, cu echipa ce n-a ajuns inca la adresa, sa faca legaturile. Daaaaa. Ihi. Ajung maine dupa-masa. Sa fie cineva acasa. Altcineva….
Io urmez. Ma reped cu sete la scaun. Pret de o secunda ni se intersecteaza privirile. Cumva, se pare ca intelege. Nu e de bine. Cu ce va pot ajutaaaa ? Sesizez un strop de miere in voce. Contrafacuta, bineinteles. Vorbesc clar si raspicat. Apuc sa imi arunc ochii spre ecranul pe care se deruleaza genericul filmului. S-a terminat. La fix. Ma simt obosita o clipa. O alta imi trece prin minte sa iau cana de cafea de pe birou, goala pe jumatate, sa-i torn ce-a mai ramas in poala. Mult prea generoasa (poala) pentru varsta ei… Apoi, imi trece prin minte sa-i strig: Fata, unde e tineretea ta, unde e zambetul, generozitatea, domnisoara vioaie si placuta care ai putea fi ? Sunt insa destul de pragmatica ca sa-mi dau seama ca nu are rost.
Ma uit in jur. Suntem o gramada de oameni. Clienti. Toti. Platim. Si lasam nepasatori sa ni se fure timp, energie, demnitate, minute si ore de viata. Cand ies de acolo, am impresia ca am iesit dintr-o coma adanca. Trag aer in piept si aproape o iau la fuga spre masina. Caut infrigurata cheile masinii inca din mers. Imi retrag insa mana din buzunarul posetei cu un icnet de durere. Ma doare degetul mic. O durere vie, venita de nicaieri. Il privesc. Abia acum observ ca mi-am ros unghia pana la carne.
O altfel de taxa. Pretul tacerii.