În iarna anului 2005, în ziua în care s-a pus prima ninsoare din an, s-a întâmplat minunea care mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Minunea mea se numește Diana și suntem de paisprezece ani împreună. Acum nedespărțite.
D. a apărut într-un moment greu din viața mea. Mama avea o stare de sănătate precară, suferea de câțiva ani de o boală necruțătoare și fiecare zi nu era altceva decât o nouă luptă pentru ea, o nouă frustrare pentru mine, în condițiile în care nu vedeam nicăieri speranța unei însănătoșiri.
Nu cred că am fost pregătită în acel moment să fac loc unui suflet lângă mine. Pentru că nu mă suportam pe mine însămi. Nefericirea mamei și suferința ei continuă mi-au sigilat simțurile și m-au făcut să mă transform într-o piatră dură. Așa am crezut atunci că trebuie să fiu. Tare pentru ea, rece pentru mine.
Am iubit-o mult pe D., din prima clipă, cu disperare chiar, dar i-am pus-o la picioare mamei ca ofrandă pentru a o iubi ea și mai mult, fiindcă vedea în ea sensul și țelul pentru care mai reușea să-și adune puținele puteri și să lupte pentru încă o zi, pentru încă o lună, pentru încă un an. I-am oferit-o și m-am retras în conul de umbră unde m-am otrăvit voit cu deznădejde și suferință, pentru a mă căli, pentru a mă pregăti pentru o durere și mai mare.
Atunci nu am înțeles. Nu am înțeles ce înseamnă pentru sufletul mic de lângă părintele mereu îngândurat să se izbească de zidul greu al tristeții. Am vrut să fiu prezentă, dar nu am găsit pe loc drumul bun. E ca și cum mâinile cuprind, dar îmbrățișarea e străină. Buzele zâmbesc, însă ochii sunt departe, fugăriți de himere și de prevestiri rele. Poveștile se spun, glasul mamei cheamă somnul, dar gândurile-i frământate și inima sacadată nu aduc ființei care așteaptă liniștea somnului dulce.
Aș opri astăzi fiecare părinte de pe stradă care are ochii ațintiți departe de copilul ce-i stă alături, să-i povestesc despre prăpastia singurătății dintre ei. Despre dorul neștiut al ființei care se agață orbește de fiecare gest și de fiecare tresărire a celei sau celui care i-au dat viață. Pentru un copil sensibil, această distanță, această comunicare frântă, este o condamnare sigură la tristețe, la izolare.
Ecoul stârnit de prăpastia infamă a separării te izbește cu o forță care te năucește când te aștepți mai puțin. Nu imediat ce ai provocat-o, ci vine din senin, ca o furtună de vară.
Iar când realizezi ce ai făcut, e târziu.
E frig.
E întuneric.
Te zbați orbește și simți neputința până în măduva oaselor.
Dar nu atât de târziu încât să nu poți face totul, dar totul, necondiționat, pentru a găsi o cale de a repara răul făcut. E ca și cum ai învăța să mergi iar, atunci când ai uitat că ai mers vreodată. E ca și cum ai rosti iar primele cuvinte, când ai avut buzele încleștate. E ca și cum ai reîncepe să scrii, mai întâi rostind alfabetul.
Și nu știi atunci, și nici mai apoi, cine pe cine a salvat.
Cine pe cine a învățat.
Te trezești dintr-o dată, când ți-ai pierdut poate speranța, că ești binecuvântat iar, cu o mare și de necuprins iubire. Însă nu întâmplător. E răspunsul la freamătul tuturor zilelor și nopților pe care le-ai pus unele peste altele pentru înfăptuirea acestei minuni.
Poate nu suntem de la început părinții perfecți. Nici nu cred că există așa ceva.
Dar fiecare poate fi un părinte mai bun în fiecare zi, pentru copilul sau copiii săi.
Cred că este cea mai de preț învățătură ce mi-a fost dat să o învăț, aceea de a fi părinte.
Sunt fericită și recunoscătoare pentru copilul minunat care îmi este alături, sunt uimită de miracolul fiecărei clipe petrecute împreună.
Nu încetez să mă minunez de spiritul ei liber, de sufletul ei frumos, de zâmbetul ei minunat!
De generozitatea și de maturitatea ei!
De noi!
Împreună! Separat! (Totuna!)
Te iubesc, draga mea dragă, cu tot sufletul meu!
Și îți urez, în prag de aniversare:
La mulți și frumoși ani!
