Femeia, sportul, kilogramele si fericirea

Nu am fost nicicand vreo slabuta. Sau mai exact, am avut si perioade in care am fost slaba, urmate apoi de perioade in care am reusit sa adun mai multe kilograme in timp foarte scurt. Am oscilat dupa douazeci de ani in jurul unei greutati medii de saizeci de kilograme. Imi aduc foarte bine aminte ca in clasa a cincea cantaream treizeci si sapte de kilograme (stiu asta pentru ca ma cantarisem pentru o ocazie speciala), in clasa a douasprezecea cincizeci si sapte, in primul an de facultate, dupa ce am plecat pentru perioade lungi de acasa cam saizeci si trei, iar de atunci am ajuns sa oscilez intre cifrele cu cinci si cu sase in fata la proba cantarului, la intervale de ani sau chiar de luni.

Am tinut prima cura de slabire in al doilea an de facultate, cand m-am mutat la camin si am ajuns la concluzia ca e fain sa fii mai slaba si foarte util daca dormi intr-un pat de camin suspendat. Pe atunci mi-a fost de ajutor mama, care m-a sustinut cu regimul pe perioada vacantei de vara. Pericolul iminent venea de la sucurile acidulate baute pe bordura parcarii, in complexul studentesc, intr-un numar impresionant – in sesiune mai ales. Bine, era si o perioada de refulare in masa, dupa seceta dinainte de optzeci si noua, cand gaseam pepsi atat de rar, incat imparteam o sticla in portii mici, sa o savuram macar vreo doua ore dupa ce am deschis-o, gurita cu gurita.

Nu imi aduc foarte bine aminte daca am avut rezultate notabile dupa prima cura. Insa stiu sigur ca a fost inceputul unui sir lung de perioade cu abstinente culinare, mai mult sau mai putin eficiente. Unele cure au fost drastice, dar nu au fost de lunga durata, fiindca ajungeam inevitabil sa am repulsie pe termen lung sau mediu pentru un anumit aliment care se repeta obsesiv. Mereu cura pe care o tinea o prietena parea mai prietenoasa decat cea pe care o tineam eu. Tot timpul, inceputurile pareau promitatoare, si cea mai faina perioada era cea premergatoare curei, cand te indopai bine, ca sa-ti iei adio de la mesele copioase de altadata. Daca incepeam cura luni, sambata eram lesinata, deprimata si gaseam motive serioase sa afirm ca ma voi imbolnavi in ritmul asta, ca voi lesina, ca am ales o perioada proasta ca sa fac foame si ca voi ramane cu carente de vitamine si minerale ireversibile daca mai continui asa. Duminica urma sa imi reincarc bateriile si sa recuperez cele cateva zile de vid gastronomic, luni si marti boceam deznadajduita ca nu am avut ambitie si am cazut in capcana propriilor slabiciuni.

Cea mai lunga cura de care imi aduc aminte pana la nasterea fetitei mele a fost dieta daneza, pe care am reusit sa o tin treisprezece zile. E adevarat ca am si slabit sase kilograme. De atunci insa urasc spanacul, pestele la cuptor si in oarecare masura si ouale in combinatii seci cu vreo doua-trei legume. A fost o buna demonstratie ca se poate, chiar daca eficienta ei a fost de scurta durata. Iar perseverenta cu care am pus kilogramele date jos la loc, cu altele cateva peste, este una notabila.

Sarcina m-a aruncat peste pragul de saptezeci de kilograme, si in perioada prenatala, dupa primele patru luni de greturi intense, am simtit ca imi iau revansa pentru toate chinurile pe care le-am indurat, mancand o felie de paine cu o rosie, un morcov ras cu lamaie, o telina fiarta si un smoc de patrunjel. Am mancat exact cat pentru doi, poate chiar cat pentru trei…Cand am nascut, aveam aprape douazeci de kilograme peste greutatea de la care am plecat. Dar, dupa cateva luni eram la loc, chiar mai slaba decat inainte sarcina. Secretul? Nu am mancat foarte putin, insa am facut foarte multa miscare, mai exact plimbari foarte lungi cu caruciorul, minim opt kilometri pe zi. Aceste plimbari regulate, facute zi de zi, fara pauze sau scuze, m-au adus pe linia de plutire.

Cam de atunci am luat in calcul, in seama, in vizor – nici nu stiu cum sa spun – sportul. Nu va imaginati ca m-am si inscris la un semimaraton, dar am inceput sa frecventez in mod regulat sala de sport. În special clasele de aerobic. La un an dupa ce am inceput sa merg la sala, cu o frecventa constanta, am ajuns sa cantaresc in jur de cincizeci si cinci de kilograme. Si asta ani buni, la o varsta cu predispozitii spre ingrasare si delasare. La o varsta la care gasesti o mie de scuze ca sa nu poti ajunge la sport. Cand afirmi ca nu mai conteaza atat de mult cum arati, chiar daca in tine mocneste inca dorinta de a arata bine (mai exact de a te simti bine!), fara a fi ostentativa.

Azi, cand va scriu, am in jur de saizeci de kilograme, si am intensificat voluntar regimul de sport, nu neaparat ca sa slabesc, ci pur si simplu pentru a ma simti in forma. As vrea sa va dau o suta de motive pentru a va mobiliza si a merge la sport. Si motivele mele de acum, sunt mult mai multe si mai bine definite in mintea mea decat erau acum douazeci de ani.

Nu intentionez sa va spun lucruri pe care le puteti gasi dand un banal search pe Google cu privire la beneficiile sportului. Nu intru in detalii medicale, despre influenta extraordinara a activitatii fizice asupra aparatului cardiovascular, a articulatiilor, a sistemului imunitar, sau despre rolul extraordinar pe care il poate avea in profilaxia unor boli grave.

Pe mine sportul ma tine in forma si imi aduce multa bucurie. Este un pilon de echilibru in viata mea, care ma aduce pe linia de plutire, ori de cate ori ma destabilizez pe alte planuri, care nu depind direct de vointa mea. Sportul ma ajuta enorm sa eliberez tensiunea acumulata de la stresul de zi cu zi, indiferent ca e generat la serviciu sau declansat in urma unor situatii conflictuale. Sportul ma ajuta sa rad mai mult, sa ma mobilizez mai bine cand imi fac un plan. Chiar daca va vine greu sa credeti, sportul e cel care va disciplinieaza cu adevarat in alimentatie. Pentru ca introduce in subconstient masura practica (nu teoretica!) a caloriilor pe care le luati din alimentatie. Cand echivalezi o banala prajitura cu jumatate de ora de transpiratie, ai deja un semnal de alarma macar cand o duci pe a doua la gura. Facand sport si avand un regim echilibrat, de bun simt, pot afirma ca merg altfel, ma pot misca cu usurinta, am o tinuta mai frumoasa, o rezistenta la efort sporita.

Nu neg ca nu e un lucru usor sa te mobilizezi sa faci activități fizice in mod constant. Sunt zile cand aproape ma implor sa plec spre sala de sport. Cand as sari bucuroasa peste ora de efort pentru o ora de relaxare. Insa trag de mine si merg. O fac de dragul meu, de dragul celor pe care-i iubesc si vreau sa le fiu alaturi sanatoasa si fericita, de dragul competitiei cu mine insami, de dragul de a-mi demonstra mereu ca pot mai mult, de dragul vacantelor in care pot zburda o zi intreaga, fara sa resimt oboseala. Din dorinta de a fi un exemplu pentru fetita mea, care practica si ea sportul cu mare drag, de ani buni.

In concluzie, nu pot decat sa ridic un steag cu un mare DA pentru practicarea sportului. Sportul este al tuturor, indiferent de varsta. Nu trebuie decat sa intelegi ca pentru a ajunge sa-l iubesti, trebuie intai sa-i acorzi putin timp, putin respect, putina pasiune, putina indrazneala. Si e un schimb care va fi mereu in avantajul tau. Si va ramane o iubire pentru o viata, daca crezi cu adevarat in ea.