Sunt dependentă: de mâncare, de cafea, de somn, de rutină, de cărți, de oameni frumoși.
Mănânc prea mult. Prea des. Prea fără să-mi fie foame. Prea fără noimă. Uneori, prea fără să-mi pese de cum arăt. Fără să-mi pese că mă voi certa mâine pentru asta, că mă voi urî când voi încerca rochii pe care nu le-am putut purta nici măcar o dată, dar le-am cumpărat sub imboldul gândului că de “mâine” voi lupta pentru fiecare centimetru de material. Mănânc din nou fără rațiune, la două zile după ce tot corpul mi-a urlat că s-a săturat să-l tapetez de la atâtea calorii fără rost. Mănânc când sunt tristă, să diminuez măcar pe moment tristețea și s-o alung într-o zonă de confort mincinos. Mănânc când sunt veselă, să potențez la maxim trăirea resimțită, cu nesimțirea aceluia căruia i-ai întins un deget și îți ia toată mâna. Fac reguli alimentare și le încalc. Îmi fac scenarii laborioase de disciplină și mă trișez apoi, fără rușine. Mă bucur prostește de fiecare azi înainte de ziua în care voi începe să mănânc frumos, corect, sănătos.
Cafeaua e cheia care îmi deschide mintea. Fără mirosul de cafea, nici măcar o zi nu poate lua startul. Dacă una e pentru start, alta e pentru startul în forță. Alta e pentru mai multă energie. Se poate chiar și o altă alta pentru mai multă rezistență. Cafea la birou, cafea cu prieteni, cafea în singurătate. Cafea acasă, în concediu, în mașină, la automatul din sala de așteptare.
Nu pot să mă privez de somn. Somnul mă repară. Mă liniștește. Îmi luminează chipul. Mă ajută să văd lucrurile mai limpede. Tot ce e negru se spală cel puțin cu o apă după somn, și devine măcar gri, dacă nu chiar alb de tot. Somnul liniștit e popasul meu premeditat, ca oaza de uitare a drumețului însetat de liniște.
Îmi priește rutina. Rutina mea zilnică mă echilibrează. Tot ce mă scoate abrupt din rutină mă destabilizează și îmi aduce neliniște. Rutina e ca un corset în care mă simt în siguranță, în care situațiile cu care mă confrunt îmi vin bine, mi se potrivesc din orice unghi le-aș privi. Au fost ani când am fugit de rutină și fiecare zi am încercat să o trăiesc altfel. La intensitate maximă, adrenalină pe măsură. Și am obosit. Inima mea a luat-o razna. M-am implicat în situații incredibil de stresante. Am riscat. Am luat decizii în fracțiuni de secundă. Am alergat spre necunoscut cu brațele larg deschise. Fără planuri, fără strategii de rezervă. Am trăit ca și cum aș fi urcat într-un tren fără rută precisă, fără să știu destinația și fără gări și peroane unde aș fi putut coborî premeditat, în siguranță. Azi îmi place atât de mult în trenul meu, în compartimentul meu, să știu unde urc și unde voi coborî, cine îmi vor fi tovarăși de dus, sau de dus-întors. Să nu mă surprindă nimic din ce voi vedea în călătoria mea, sau nu atât de mult încât să fiu tentată să cobor iar, în locuri necunoscute.
Îmi plac cărțile mele de suflet. Vechi sau noi. Cărțile care m-au format și cele care m-au ajutat să mă descopăr. Cele în care am găsit curaj și sinceritate, în care am găsit binele și răul în cele mai neașteptate ipostaze. Care m-au făcut să plâng sau m-au făcut să freamăt de bucurie și speranță. Cele prin care am văzut viața prin ochii unor autori de excepție, care s-au lăsat jupuiți de măști și s-au arătat nouă în toată splendoarea, fragilitatea sau omeneasca lor vanitate.
Dependența mea supremă e legată de oameni. Nu pot trăi fără oameni frumoși. Oameni pe care să îi iubesc, să îi admir, să îi prețuiesc cu toată ființa mea. Oamenii frumoși sunt așa pentru că sunt buni. Sunt calzi, sunt generoși, sunt deschiși la minte. Oamenii frumoși sunt iertători, înțelegători și nu au prejudecăți preconcepute. Știu să asculte fără să judece mereu. Știu să te îmbrățișeze când ți-e greu și să se bucure cu tine când ți-e bine. Oamenii frumoși iubesc alți oameni frumoși. Oamenii frumoși sunt veșnic frumoși, indiferent de vârstă.
Cea mai bună mâncare e ciocolata.
Cea mai dulce ispită, cafeaua expresso.
Cea mai caldă oază de uitare, somnul.
Cel mai confortabil tren, familia.
Cele mai frumoase cărți sunt despre dragoste.
Cel mai frumos om, soțul meu.
