fbpx
„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Doi straini

de

Am simtit de multe ori ca sunt mintita. Am stiut din prima, chiar si fara cuvinte. Din batai de inima, din respiratie, din chimie. Si am tacut. M-am blocat. Nu am stiut ce sa spun. Ce as mai putea spune.

Mie mi-a fost rusine mereu sa spun minti”. Asa ca doar am tacut. Dar e greu si sa stii, apoi sa taci. Unde se duce tacerea? Unde se cuibareste minciuna ? Cred ca fuge spre locul acela unde alunga linistea. Alunga increderea. Si apoi isi rade de tine, nu te lasa in pace.

Si trece vremea si ai vrea sa spui. Sa dai timpul inapoi, pentru ca simti ca esti pe punctul de a pierde totul doar pentru ca ai ignorat atunci un amanunt. O stupida minciuna. Ai facut acel compromis pe care l-ai crezut mic, dar care a stiut sa se infrupte din indoielile tale si sa creasca mai mult decat l-ai putut ascunde tu,  in spatele unui zambet sau a indiferentei.

Si ce puteai sa faci cu minciuna aia ? Pe care ai ales sa o porti de atata timp in tine, ca pe un balast, ca pe o piatra de moara ? Nu ai spus atunci nimic, cum ai mai putea spune acum ceva… Nu. N-ai putea. Te simti stupid si ai arata stupid.  Femeie sa fii. Barbat sa fii. Om.

La fel de stupid cum ai fost si atunci, cand ai inghitit-o si nu ai avut reactie. Ba chiar ai zambit. Fals. Cu durere surda dar cu buze descoperindu-ti dintii frumosi si inclestati, umflandu-ti obrajorii in moaca aia simpatica, care stii ca-i place. Si-i poti vedea pana si usurarea din privire si multumirea de sine ca a scapat, a zis-o, ai inghitit, s-a terminat. A fost bine. Nici nu se astepta sa fie atat de simplu.

Iar tu nu ai dovezi. Si nu ai avea curajul sa acuzi fara dovezi. Si oricum e o amagire. Chiar daca le-ai avea, la ce bun ? Le-ai spune oare ? Le-ai pune pe masa acuzarii ? Ce verdict te-ar putea vindeca, ori ti-ar aduce usurare?

Niciunul.

Pentru ca acceptam sa fim mintiti cu buna stiinta de frica ca vom pierde. Ca asta e pretul ce trebuie platit. Ca e mai bine atat, asa, decat nimic. Ca in fond si la urma urmei exista lucruri mult mai rele decat asta. Hai sa ne uitam la altii ! E mult mai rau ! Sa ne bucuram cu ce avem. Asta e lozinca, asta e modelul…

Chiar daca la inceput ne-am pus o stacheta, de cele mai multe ori o coboram, putin cate putin, in toate relatiile noastre interumane, in loc sa o pastram macar, daca nu chiar sa o ridicam. Alta o fi mai buna? Altul o fi mai breaz ? Poate ca da, poate ca nu. Chiar nu avem de unde sti daca nu incercam.

Desi pare o solutie mai la indemana sa mintim si noi. Asa, ca sa echilibram balanta si sa anulam printr-un alt compromis frustrarile.  Si uite ca nu e mare lucru, nu ti-a spus nimic, a fost simplu, mai simplu chiar decat credeai… Dar oare tu i-ai vazut bine ochii ? I-ai ascultat inima… ?

O minciuna mica de o parte…una mica de cealalta. Apoi te obisnuiesti. Culmea, nici macar nu mai doare.

De ce ar mai durea?

Suntem…sunteti deja… doi straini…

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title