Multa vreme am crezut ca e necesar sa stau o perioada de timp prinsa intr-o anume situatie de viata, chiar daca ma aflam intr-o postura inconfortabila, care nu imi aducea nici avantaje, nici liniste, nici implinire, nici motivatie pentru a continua. Necesar pana in punctul in care sa fiu ferm convinsa ca am epuizat toate resursele mele pentru a indrepta lucrurile. E foarte pagubos sa te gandesti ca asa esti facut si asta e calea pe care trebuie sa o urmezi, ca pe un destin implacabil.
Am intins la maxim corzi care s-ar fi rupt extrem de repede daca as fi facut un singur pas mic in alta directie. Am acordat sansa dupa sansa, am ridicat mingi la fileu pentru a primi inapoi o minge care sa cada in terenul meu si sa ma gandesc ca inca jocul ar putea merge mai departe, asta daca eu as avea grija sa servesc exact asa cum trebuie.
Asta a fost felul meu de a fi, si nu stiu daca e o gena responsabila de atitudinea noastra in viata, educatia de acasa, experientele traite, sau toate la un loc. Din pacate nu mi-a adus satisfactie pe termen lung aceasta abordare. Nici macar pe termen scurt. Pentru ca de la un punct ajungi sa consumi extrem de multa energie doar de la tine, de dragul conservarii unei stari artificiale, in care oferi doar din inertia a ceea ce a fost odata fain, bun, de calitate.
Mi-am reprosat de multe ori ca nu sunt destul de vigilenta. Ca nu ma gandesc mai bine cand ma avant intr-o experienta de viata noua sau ca o interactiune anterioara similara nu imi da de gandit, asa incat sa nu mai fac aceleasi greseli stupide. Mi-am reprosat si apoi m-am impacat iar cu mine, sau pur si simplu mi-am permis luxul amar de a uita.
Mecanismul dupa care functionez este repetitiv si clar, asta daca fac abstractie de timp. Dau totul pana ma epuizez. Iar cand simt ca nu mai pot, las intr-o secunda tot ce am construit sa se naruie. Nu mai exista cale de intoarcere. Nu a existat nici macar o exceptie in viata mea in care sa incerc – cand s-a ajuns la final – sa lipesc intregul care s-a spart in bucatele. Daca am ajuns sa simt ca e sfarsitul, sa traiesc sfasierea dezamagirii, dispretul fata de mine, care am mers prea departe cu compromisurile, daca am ajuns sa constientizez momentul in care implicarea mea totala a ajuns ridicola, asta e si secunda in care am rupt totul. Si nu ma uit inapoi, nici daca s-ar prabusi cerul pe mine. Nu e ceva premeditat, ci e pur si simplu o ruptura puternica pe care o simt inlauntrul meu si nu am cum sa o mai intregesc vreodata.
Pe masura ce anii au trecut, am constientizat pericolul inutilitatii timpului pierdut pentru ceva sau cineva care nu merita, si am reusit sa micsorez cat mai mult perioada de la debutul primei sanse acordate si pana la ruptura finala. As minti sa spun ca am ajuns la performanta de a mai acorda o singura sansa, ar fi impotriva felului meu de a fi. Dar, cred ca doua sanse sunt de ajuns ca sa intorci spatele unei situatii care te face sa suferi, care iti consuma timp, energie, resurse de toate felurile, te dezechilibreaza si iti schimba radical ritmul vietii.
Pentru toate astea ai insa nevoie sa te intelegi pe tine. Sa ai incredere in tine. Sa inveti ca exista alternative pentru orice. Ca exista satisfactii si provocari pe care esti pe cale sa le descoperi la orice varsta, independent de legaturi care te tin paralizat intr-o zona de puternic disconfort emotional. E vital sa intelegi ca tu trebuie sa cauti echilibrul, in orice situatie te-ai afla.
Nu e destul timp de care dispui, ca sa nu faci totul cat mai incisiv pentru a schimba ceva in viata ta. Dar schimba ceva la tine, nu-ti pierde vremea incercand sa-i schimbi pe ceilalti.
Daca simti ca te plafonezi in profesie, in ceva in care te complaci de ceva vreme si nu iti mai ofera nimic bun, intr-o relatie in care simti doar ca dai si apoi, ceea ce construiesti azi cu efort, maine se darama usor, fa urgent o schimbare. Frica de schimbare e mereu o piedica in a iesi din decorul cu care esti obisnuit. Insa schimbarea iti poate aduce doua raspunsuri, paradoxal amandoua castigatoare. Ori realizezi ca ce ai avut inainte a fost bun pentru tine dar ai fost prea orb sa-ti dai seama sau prea plictisit cu ce aveai. Ori schimbarea iti e benefica si iti confera o stare de bine si o energie pe care nici nu le banuiai in postura de conservare paguboasa in care te complaceai.
Daca ne gandim cu atentie, schema generala de reactie la nemultumirile noastre e aceeasi de-a lungul vietii. Exista si exceptii de la regula, bineinteles. Dar foarte multi dintre noi perseveram intr-o greseala comuna si tinem cu dintii de o existenta anosta si liniara (din comoditate!) chiar si ani la rand, desi nu suntem multumiti, nu suntem fericiti, nu avem nici o dovada ca s-ar putea schimba ceva in bine, candva. La un moment dat, facem si schimbarea, dar esential este timpul scurs pana acolo. Daca atunci cand suntem mai tineri avem o disponibilitate mai mare in a sacrifica mai mult timp pentru cauze pierdute, pe masura ce inaintam in varsta tindem sa comprimam aceasta perioada de timp si sa avem reactii mult mai rapide, uneori chiar imediate. Timpul devine o moneda de schimb mult prea valoroasa pentru a o dona cu altruism in schimbul a nimic.
Am motive si bucurie sa imi petrec timpul cu X, foarte bine, fac asta cu drag. Simt ca timpul trece si dau de la mine, adun frustrari si tristeti si traiesc cu iluzia unei relatii, fie ea de prietenie sau orice alt fel de relatie, am rupt-o si gata. Nimeni nu e de neinlocuit. Nimeni nu trebuie tolerat doar de dragul unui trecut in care am investit in comun sau a obisnuintei.
Nu-ti place ceva la tine? Nu astepta sa vina altii sa te scuture, sa te resusciteze mental toata ziua si sa-ti dea solutii. Cauta-le si singur, sunt o gramada de oportunitati in viata, daca ai ochi sa le vezi si porti deschise in minte sa le accepti. De cele mai multe ori trebuie sa-ti doresti si sa cauti. Unele dintre ele sunt doar vaduri mici pentru a ajunge la altele, mai importante, mai cu greutate. Nu orice pas inainte te duce la un drum bun. Mai fa si cate un pas inapoi ca sa privesti mai de departe, multe lucruri se vad mai bine de la distanta. Conform zicalei: nu vezi padurea de copaci.
Mai exact, urmeaza o regula simpla. O simpla regula de bun simt. Nu oferi timp de la tine pentru nimic!
