„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Dansul acesta e pentru doi

de

Intr-un anume moment din viata mea, unul din acele momente in care iti pui mai multe intrebari ca de obicei si nici macar nu ai rabdare sa gasesti si raspunsurile, cand oscilezi intre disperare si speranta, intre resemnare si dorinta nebuna de a lupta pentru orice cauza ti-ar iesi in cale, am intalnit…o revista… O revista cu numele celui mai posional dans de pe pamant. Dans care nu ar avea nici un sens sau o logica daca partenerii nu ar fi insufletiti de scanteia si legatura aproape nepamanteana, care ii face unici in alunecarea lor pe ritmuri pe care nu le percepi doar cu simtul auzului, ci iti intra pe o cale nedeslusita inca de mine, direct in sange.

Pe atunci, revista care mi-a ramas prietena draga si credincioasa pana azi si sper si de acum inainte, se numea simplu – TANGO. De cand am intalnit-o, nu am mai putut trai nici macar o singura luna din an fara ea. Fie ca o strecuram printre stas-urile si normativele cu care lucram la birou, fie ca ma insotea in putinele mele momente de relaxare langa cafeaua amaruie de dimineata, ori in evadarile mele de vara pe malul marii, a fost mereu cu mine, langa mine, aproape de inima mea.

Pentru mine, Tango-ul nu e doar o revista. Tango-ul e Alice Nastase Buciuta si sufletul ei mare si frumos, cu harul ei neasemuit de a impartasi cu noi toti, momente unice si autentice de iubire, de vis, de curaj,  de aspiratie spre sentimente de care uitam poate prea des, furati de fuga nebuna dupa ziua de maine, care vine oricum peste noi, fie ca ii iesim disperati in intampinare, fie ca nu.

Pentru mine Tango inseamna Simona Catrina, cu umorul ei savuros si cu abilitatea nemaintalnita de mine pana acum la nimeni altcineva, de a face haz de necaz, de a descrie in cuvinte situatii de viata absolut savuroase – si aici imi vine sa scriu tridimensional –, caci aproape am senzatia ca literele ies din pagina si le pot gusta, ca sa pot tanji mai apoi dupa acelasi gust de care sunt, recunosc, dependenta.

Apoi, umorul fin si inconfundabil  al criticului literar Alex. Stefanescu ma induioseaza de fiecare data, si imi readuce in suflet speranta ca ne putem molipsi si noi macar putin de harul dansului de a povesti cu o naturalete si o sinceritate dezarmanta si fermecatoare, episoade de viata, din care poti sustrage de fiecare data o pilda buna, o invatatura, un motiv de reflectie. Fac aici o paranteza si va marturisesc, ca daca ar fi sa fac un top al calitatilor unui barbat de care m-as putea indragosti, simtul umorului ar ocupa loc de frunte. Il gasesc indispensabil. (Dar pentru ca nu imi permit sa am indrazneala unui astfel de gand, in ceea ce va priveste, domnule Alex. Stefanescu, as vrea doar sa-mi exprim admiratia si dragostea –  impartasita public –  pentru textele dumneavoastra care ma bucura nespus si le astept cu nerabdare in fiecare numar al revistei.)

In Tango am gasit articole minunate, scrise de oameni frumosi si talentati, interviuri cu artisti extrem de valorosi, poezie, evenimente de seama care mi-au astamparat setea de arta, de frumos, dupa care, recunosc, tanjesc ca dupa ceva indispensabil din viata mea nu foarte spectaculoasa. Si nu in ultimul rand, pentru ca iubesc cu tot sufletul frumosul, gratia si splendorile simple ale acestei lumi, eu le-am regasit pe toate in fotografiile minunate ale lui Paul Buciuta, care parca trec dincolo de personajele surprinse in fotografie, dincolo de spatiu, dincolo de timp. Fotografiile lui Paul sunt pentru mine apogeul de culoare, rafinament, imbinarea dusa la perfectiune intre lumina si umbra.

Tango e astazi Marea Dragoste. E aniversare, e sarbatoare pentru aceasta minunata revista si pentru toti oamenii minunati care ne-au oferit cu atata generozitate o parte din sufletul lor, prin ea. As vrea sa pot sa-i cuprind pe toti intr-o imbratisare uriasa si sa le multumesc pentru toate momentele minunate pe care mi le-au oferit de-a lungul anilor. Pentru clipele in care mi-au umplut singuratatile, pentru zambetele pe care le-au readus pe fata mea care uneori uitase sa mai zambeasca, pentru confesiunile de suflet care mi-au dat curaj cand nu mai aveam, si speranta, cand incetasem sa mai cred in triumful binelui si al iubirii.

Si in incheiere, nu pot decat sa sper din toata inima, ca vom intelege ca noi suntem Marea Dragoste. Ca atata timp cat noi vom iubi frumosul si arta, scrisul de calitate si oamenii minunati din spatele cuvintelor, revista noastra de suflet ne va fi alaturi in continuare, la fel cum ne-a fost si pana acum. Depinde doar de noi sa facem alegeri. Sa nu uitam ca daca iubim, suntem datori sa luptam si noi pentru aceasta iubire. Caci de ne vom multumi doar sa ne lasam iubiti si atat, fara sa fim partasi in mod direct la aceasta dragoste, implicandu-ne si asumandu-ne aceasta legatura ce ne-a facut de atatea ori fericiti, nu vom avea niciun drept, nici macar unul, sa ne plangem vreodata de singuratate…

Si mai ales sa nu uitam ca dansul acesta…e pentru doi…

La multi ani Tango – Marea Dragoste! Te iubim, Alice Nastase Buciuta!

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title