„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Carti, viata si film

de

Mi-e greu sa aleg dintre cartile copilariei mele una sau chiar cateva preferate. Dar cu siguranta pot spune ca amintirea cartilor lui Karl May ma face si azi, la fel ca si atunci, sa simt ispita inca vie de a hoinari intr-o lume in care oamenii aveau nume inspirate din vietile lor, din victorii in lupte sau rezonand cu trofee spectaculoase.

Am recitit iar si iar, fara sa ma satur, in toti anii de scoala, Old Surehand, Comoara din Lacul de argint, Testamentul incasului, Winnetou, si mi-am gasit in lumea pitoreasca evocata de autor un refugiu in care m-am simtit fericita sa colind cu mintea si cu sufletul Muntii Stancosi, pe care mi i-am imaginat in sute de feluri. Intr-atat de mult ii veneram pe indienii apasi, incat ajunsesem sa fac o obsesie pentru toate cartile in care erau eroi de poveste. Ii admiram cu sufletul meu de copil pentru curajul lor, pentru felul in care stiau sa supravietuiasca intr-o lume ostila, amenintata de razboaiele intre triburile autohtone sau de invazia colonistilor. As fi dat orice pe atunci sa traiesc in acea lume care mi se parea a fi cea mai frumoasa cu putinta.

Oricum, dincolo de fictiune, am indragit mereu muntele, natura, drumetiile cu cortul, focul, si mai ales mirosul inconfundabil al fumului de la focul facut afara, din vreascuri uscate. Din filele de carte mi-a ramas admiratia pentru oamenii curajosi, neinfricati, obisnuiti sa supravietuiasca cu putin, sa aiba ceva din latura aceea primitiva dar atat de frumoasa a omului care traieste in si prin natura, cu constiinta libera de doctrine, de dogme, de lasitate.

Avem si noi parte de razboaiele noastre de zi cu zi. Armele noastre insa sunt cuvinte si fapte care dor si ne omoara incet. Nu ne mai ranesc gloante, ci minciuni, inselaciuni, gelozii, invidii. Nu ne mai luam viata, alegand o moarte cu onoare, mai bine ne-o vindem, caci azi totul e de vanzare. Nu ne mai vindecam cu ierburi culese de vraci batrani, ci cu pastile cu nume sofisticate care ne vindeca bolile dar ne lasa purtatori pe veci ai cauzelor care le-au generat, infuzate pana in maduva oaselor. Nu mai mancam ca sa supravietuim,  ca sa rezistam iernilor grele, ploilor sau frigului, ci ca sa acumulam vitamine, sa scadem colesterolul rau, sa asimilam calciul, sa protejam ficatul, sa ajutam rinichii, sa nu compromitem articulatiile. Nu mai facem provizii pentru vremuri grele, mereu cumparam lucruri care ne prisosesc. Nu mai asteptam si nu mai trimitem soli de pace sau de vrajba, ci dintr-un Send sau un Reply am anulat toate distantele lumii.

Pe glob inca mai traiesc oameni in triburi – sau nu neaparat -, in conditii extreme. Inca viata bate cartile si filmul iar realitatea invinge fictiunea. Viata primitiva si toate primejdiile ei mai exista inca si astazi, cand noi ne aflam in plina era a civilizatiei sau asa zisei civilizatii. Daca ma uit acum – in acest moment cand va scriu voua – in jurul meu, vad zeci de lucruri care imi umplu biroul pana la refuz, iar daca ma gandesc bine, pe unele din ele nu am pus mana sau ochii de luni bune. Poate nu ma vad neaparat la un foc, cu un brau de piele de bizon pe talie, la gura unui cort cu piei de animale pe post de asternut. Nu pentru ca nu mi-ar placea, insa nu as fi in stare sa supravietuiesc. Pentru ca am dezvoltat o mie si una de dependente bolnavicioase. De caldura, de cafeaua de dimineata, de cuptorul cu microunde, de masina, de muzica, de calculator, de telefon, de machiaj, de vopseaua de par, de asa zisele socializari, etc.

Ce ne-a adus civilizatia? Liniste? Bunatate? Bunastare? Fericire???… Nu neg ca ne-a adus si lucruri bune. De care profitam din plin (poate in exces uneori). Mai cred insa ca am uitat de simplitatea omului de altadata. Cu cat suntem mai sofisticati, cu atat suntem mai departe de natura si de Creatie. Cu cat acumulam mai multe bunuri, cu atat suntem mai risipitori cu noi insine, cu darurile cu care am fost inzestrati. Cu cat avem mai multe arme, cu atat suntem mai lasi si fugim mai repede din fata provocarilor. Cu cat ne aratam mai mult iubirile peste tot si ne trambitam sentimentele, cu atat iubim mai putin …

Dupa aceasta paranteza cu filozofii personale despre viata, revin din nou la fictiune. Si pentru ca a fost o noapte inchinata filmului, noaptea decernarii premiilor Oscar, va marturisesc ca asa cum iubesc cartile, la fel iubesc si filmul. Si unul dintre filmele mele preferate, asortat perfect la marturisirea mea anterioara, este productia cinematografica The Last of the Mohicans (1992). L-am vazut si revazut de foarte multe ori. Si recunosc cu sinceritate ca unul dintre cei mai frumosi barbati pe care mi-a fost dat sa ii admir vreodata este Daniel Day Louis in aceasta pelicula minunata. Chiar daca nu a luat un Oscar pentru acest rol. In schimb, a fost rasplatit cu pretioasa statueta de trei ori pentru rolurile principale din filmele: My Left Foot (1990), There Will Be Blood (2008) si Lincoln (2012).  

Inchei acest text cu un gand bun pentru castigatorii din acest an ai ravnitului trofeu din lumea spectaculoasa a  cinematografiei  si abia astept sa vad filmul “12 Years a Slave” (castigatorul premiului Oscar la categoria Cel mai bun film al anului), regizat de SteveMcQueen, care a inchinat premiul „tuturor celor care au indurat sclavia si inca o mai indura si astazi”.

Va fac si o invitatie: si anume sa ascultati sau sa reascultati coloana sonora din The Last of the Mohicans, pe care o indragesc enorm. Si va indemn cu drag sa va bucurati de natura, de dragoste si de simplitate.

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title