La invitatia lui Alice Nastase Buciuta, ma gandesc de cateva zile la subiectul legat de sansa unor tineri talentati din zilele noastre de a fi recompensati pentru harul cu care au fost inzestrati si pe care mai mult ca sigur l-au cizelat prin multe ore de munca.
E adevarat ca sunt printre noi foarte multi copii talentati, pentru care aceasta recompensa palpabila a telentului lor reprezinta un ajutor in adevaratul sens al cuvantului, tocmai pentru a fi si mai motivati in a-si duce ambitiosi visul mai departe.
In contextul de mai sus, chiar aseara am vazut o emisiune de talente, avandu-i ca protagonisti pe copii. Mi-a atras atentia o domnisoara simpatica, care avea in jur de doisprezece ani, care declara cu fata radioasa ca parintii ei au dus-o de mica la foarte multe activitati extrascolare, pentru ca ea sa-si poata alege, in cunostinta de cauza, ceea ce i se potriveste cel mai bine. Ea, spunand aceste lucruri – incantata. Radia. Parintii, filmati si ei in rol de sustinatori ai fetei in acest concurs, foarte foarte mandri si parca mai motivati decat ea. Bun. Acest lucru nu este o noutate pentru mine. Am auzit destul de des asta la televizor si cred ca si mai des, in viata de zi cu zi. Aveam nevoie doar de un punct de plecare pentru ceea ce vreau sa va spun. Mai bine-zis – scriu.
Fac parte din generatia care a crescut in cu totul alte vremuri. Intr-un orasel mic din Ardeal. Facand abstractie de scoala, unde am avut mereu rezultate foarte bune, am fost angrenata in toti anii de scoala in foarte multe activitati si foarte diversificate. Si nu pentru ca m-ar fi trimis mama, ori tata. Nu am crescut intr-o familie (si ma gandesc aici la factorul social, cultural si la cel politic) care sa fi avut o alta ambitie vizavi de mine dincolo de absolvirea cu bine a liceului, de admiterea la o facultate si de finalizarea acesteia. Pentru a avea o paine – la propriu – in mana. Eu atat am auzit la mine acasa. Asa ca in primul si in primul rand, orice alta ambitie in afara scolii si a rezultatelor scolare era o alegere foarte personala. Dar nu neaparat responsabila si cu tinta pe termen lung. Pentru ca uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nu aveam maturitatea necesara sa iau decizii majore sau sa indraznesc sa ies din tipare, fara un pic de ajutor ori de indrumare. Dar, am cochetat – ca de altfel multi alti copii de varsta mea – cu muzica, cantand de mica la cor si mai tarziu la chitara, activand intr-un grup folk cu care mergeam din cand in cand la cate un spectacol. Am recitat poezii, am fost in trupa de dans modern a liceului, am compus texte si am citit compozitiile mele in fata a zeci, poate chiar sute de cadre didactice in fiecare an, de Ziua Invatatorului, am participat la Sesiuni Stiintifice de Comunicare (cum se numeau pe atunci) cu profil – limba romana, am facut parte din grupul scolar Micii Politisti (ar fi trebuit sa scriu militieni), cu care mergeam de asemenea la concursuri. Toate acestea in afara scolii si a olimpiadelor scolare. Nimeni de acasa nu m-a impins de la spate, nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata vreun spectator din familie in salile de spectacol care erau cel mai adesea cinematografe sau case de cultura.
Este mare lucru sa fii incurajat si sustinut. Mai ales la o varsta la care esti bulversat si e foarte greu sa iei decizii importante, in special in ceea ce priveste viitorul tau. Daca nu ai langa tine modele care sa te inspire si un minim de mijloace pe care sa te bazezi, e foarte greu sa te desprinzi pur si simplu, sa faci o selectie obiectiva si sa te canalizezi spre ceva anume, unde talentul tau si-ar gasi un fagas propice sa creasca si sa te duca spre o cariera frumoasa.
Mi-e foarte greu sa spun acum: eu am avut talent la ceva anume. Foarte clar definit. Si asta pentru ca am fost prinsa in foarte multe, mult prea multe activitati pentru a ma dezmetici si pentru a mai avea timp fizic sa realizez o activitate anume in detrimentul alteia. Chiar daca simteam ca sunt mai inzestrata sa scriu si sa imi exprim sentimentele si emotiile prin scris. Dar atat am avut curaj. Sa gandesc asta, fara sa concretizez in alt fel. In orice caz, singura recompensa pe care am primit-o, un fel de mica bursa as putea spune, a fost trimiterea mea intr-o tabara de circa o luna de zile, cand aveam varsta de unsprezece ani, la Navodari, ca reprezentanta a orasului meu, pentru a scrie scurte texte despre activitatile ce aveau loc in tabara, intr-un colectiv de redactie cu copii veniti din toata tara. Nici macar asta nu a fost un semn pentru mine ca as putea insista in pregatirea mea viitoare pe stiintele umaniste si ca as putea sa-mi gasesc implinirea profesionala intr-o directie opusa curentului general de atunci, care te ducea inevitabil spre zona stiintelor exacte. Cu facultatile de profil aferente.
Asa ca am studiat cu sarg matematica si fizica. Iar cartile pe care le-am iubit dintotdeauna cel mai tare, scrisul, sau flash-urile cu mine pe o scena de teatru, au ramas in perioada copilariei si a adolescentei mele doar vise frumoase. Vise carora le-am dus dorul mult mai tarziu, cand am reusit sa inteleg de una singura cat este de important sa faci in viata ceva care sa te implineasca cu adevarat, ceva pentru care esti inzestrat nativ si trebuie doar sa ai forta sa studiezi, sa te dedici, sa crezi.
Si cu toate astea, am astazi marea sansa sa va pot scrie voua, aici, pe blogul unei reviste atat de dragi sufletului meu. Iar sansa mea e strans legata de Alice Nastase Buciuta, si am scris acest lucru deseori. Si recunosc ca am zile in care ma incearca gandul nebunesc de a ma dedica si mai mult scrisului, de a indrazni si mai mult. Ca si cand printr-o minune mai pot sa-mi joc inca o data sansa, mai pot sa schimb cumva trecutul.
Nu spun ca nu iubesc stiintele exacte. Am crescut cu ele, lucrez cu ele, inca ma fascineaza si imi sunt de folos. Si in ceea ce muncesc, dar si in alte situatii. Pe toti ne impresioneaza tehnica moderna, stiinta, tot ce e nou si ne face viata mai usoara. Insa deseori uitam ca arta e mai aproape ca orice altceva de sufletul nostru. Muzica buna, teatrul, pictura, dansul, sau oricare alta forma de arta, ne aduc bucurie adevarata, nu doar placere. Tremur si emotie, nu doar confort si siguranta.
Cred cu tarie ca avem nevoie de arta, de oameni talentati care sa ne arate locul acela magic in care ne putem refugia cand suntem obositi de cifre, sisteme, programe, update-uri, marketing, strategii, ori pur si simplu de lupta pentru supravietuire de zi cu zi.
Arta si talentul unor copii care incearca prin harul lor si prin orele de munca pe care le depun, sa fie mai buni pe zi ce trece, merita sustinute. De familie si de fiecare dintre noi, cei care mai credem in pasiune, in dragoste si in vise care pot face lumea mai frumoasa.
Ei chiar merita sa-si ia zborul, oricat de sus ar tinti …
Informatia concreta si importanta pentru toti tinerii talentati ce pot primi o bursa pentru muzica, desen si pictura, o puteti gasi in textul lui Alice din 23 septembrie in link-ul urmator: http://alice.revistatango.ro/2014/09/23/as-fi-ales-un-alt-drum-dar/
din care am extras mai jos
Programul Bursele stART, sprijinit de Provident Financial Romania, in parteneriat cu Scoala de Valori si Ministerul Educatiei, deschide o poarta care va poate schimba viata in ceva fabulos. Tinerii talentati in muzica, desen si pictura (din liceele si colegiile de arta sau din palatele si cluburile de copii), care au obtinut premii la concursuri nationale si internationale, pot beneficia de burse importante: 15 burse de 500 de euro pentru pictura, alte 15 burse de 500 de euro pentru desen si 20 de burse de 1000 de euro pentru muzica, in total 35.000 de euro daruiti artei tinere.