Am crezut demult ca pot zbura la fel cu vantul.
Insa doar gandurile mele i-au fost insotitori de nadejde.
Ba chiar l-au intrecut uneori,
lasandu-ma pe mine in urma,
cu fruntea infierbantata de intrebari.
Am crezut ca pot pluti in larg, purtata de valuri.
Ca e de ajuns sa stiu legi ale fizicii ca sa pot naviga departe, nestiuta de nimeni.
Insa doar privirea mea a insotit valurile inspre zari verzi si adanci,
lasandu-ma pe mine in urma,
cu gust sarat de mare pe buzele crapate de dorinte esuate prea aproape de tarm.
Am crezut ca pot atinge norii,
Insa doar visele mele s-au ridicat deasupra lor, sfidand gravitatia,
Tanjind mereu dupa ceruri senine,
lasandu-ma pe mine in urma,
scaldata in ploi nesfarsite, ratacita printre gemete surde de furtuna.
Am avut indrazneala sa cred ca voi atinge stelele,
Si le-am atins – atunci cand am iubit enorm -,
Insa a venit o zi cand am vrut sa le privesc iar de pe Pamant.
Doar atat. Fara sa le ating. Sa fiu pamantean. Femeie.
Eu jos, stelele sus, imprastiate pe fundalul unei nopti oarecare …
Insa am cazut in somnul adanc al uitarii.
Si noaptea s-a facut zi.
Iar vantul ce ma pandea lacom mi-a purtat gandurile,
valurile mi-au furat privirea spre departari verzi si adanci,
nori albi mi-au dus visele spre alte ceruri, lasandu-ma pe mine in urma.
Si toate intr-o banala zi in care am vrut din joaca sa fiu pamantean, femeie…
Sa privesc iar stelele de jos,
Fara sa le ating,
Si uitand – jefuita de vant, de valuri si nori –
sa mai iubesc
Pana la stele …
http://www.youtube.com/watch?v=TWAdI0yDXZo