Omul paravan e omul bun la orice. E la fel de indispensabil ca ochelarii cu dioptrii potrivite cand ai o vedere proasta la distanta sau de aproape. La fel de bun ca dulcele intr-o criza de hipoglicemie sau ca o palarie cu boruri largi pe un soare torid, pe o plaja fara pic de umbra.
Omul paravan poate fi oricine: sotul, prietenul, prietena, mama, tata, copilul, seful. Depinde de caz. Nu are o varsta recomandata si nici instructiuni de utilizare. Prindem repede – inca de tineri – modalitatea de folosinta si schimbam doar persoana – dupa caz.
***
Nu dorim sa iesim la un film cu prietenii in week-end, dupa ce ei au insistat de la inceputul saptamanii sa ne facem program impreuna?? Ne e jena sa le spunem ca nu avem chef de film ci de un somn bun? Am putea folosi pretextul ca noi am vrea, ne-am dori foarte tare, dar sotul/sotia tocmai a programat o vizita importanta si trebuie neaparat sa-i fim alaturi. Nu mai avem cum schimba situatia. Trebuie sa mergem, peste vointa noastra. Nu avem incotro.
Suntem chemati la o intalnire cu prietenii si nu ne simtim deloc in stare sa radem la fiecare glumita sau sa fim atenti la ce se vorbeste in jurul nostru? Insa nu am vrea sa recunoastem pe sleau ca am dormit rau peste noapte, sau ca avem o stare de spirit groaznica. Daca nu ne-ar crede? Mai credibil ar fi sa spunem ca trebuie sa facem un comision pentru mama, tata sau matusa, care nu mai poate fi amanat sub nicio forma.
Daca nu suntem foarte superstitiosi, copilul e cel mai la indemana paravan. Pentru orice situatie de care vrem sa scapam, acesta poate face o presupusa febra, o inchipuita raceala cu frisoane, o alergie ingrozitoare. Sau pur si simplu, un motiv intemeiat: nu avem cu cine sa-l lasam. Sa nu uitam insa ca e cel mai usor sa fim dati de gol tocmai de alibiul nostru cu doi ochisori.
Poate fi mai buna varianta cu seful care e foarte foarte nervos ca nu am terminat situatia pe care ne-o cere de o saptamana. Si in aceste conditii nu am putea sa-l rugam sa ne invoiasca de vineri, doar ca noi sa mergem la bai si sa ne balacim in apa calduta ca sa ne treaca durerile de spate de prea mult stat la birou. Pare mai simplu de digerat de catre prieteni aceasta scuza decat adevaratul motiv. Care ar fi ca peste iarna cantarul arata cu cinci kilograme in plus, la care s-au mai adaugat inca vreo cinci de cand ne-am lasat de fumat. Si nu ne simtim in largul nostru despuiate (pentru ca e clar, aceasta paranoia e valabila mai mult la femei decat in cazul barbatilor), pana nu revenim la formele pe care sa le putem etala fara sa ne tinem respiratia lipindu-ne burta de spate.
***
Omul paravan, vrem sau nu sa recunoastem, face parte din vietile noastre. Iar noi, la randul nostru suntem cu stiinta sau fara stiinta noastra paravan pentru altii ca noi.
Oare cat de grav ar fi sa fim sinceri? Ne formalizam mereu, incarcandu-ne cu emotii inutile (caci nu ne e chiar totuna sa ne mintim intre noi). Cat de greu ar fi sa spunem franc care este motivul absentei noastre, a refuzului nostru? E vorba de diplomatie sau e si asta o forma de manipulare? E clar ca vom ajunge sa facem pana la urma din viata noastra o piesa de teatru (gratuita, ce-i drept). Chiar noi vom fi regizori, scenaristi si apoi actori, punand in scena motive care mai de care mai sofisticate si cat mai plauzibile pentru ceilalti ca sa iesim din situatii care ne incomodeaza. De ce oare nu ne-am putea rezuma la un simplu „sunt ocupata cu altceva azi”, “nu vin pentru ca sunt obosita/obosit”, “nu am bani pentru iesirea asta”, etc…. Si sa fim pur si simplu crezuti, intelesi si bineinteles motivati.
Ne straduim foarte tare sa salvam un discomfort printr-o mica sau mai mare minciuna. Si de fapt daca ne gandim bine, acest lucru nu schimba cu nimic deznodamantul, pentru ca vom absenta oricum, faptic lucrurile decurgand la fel. Deci vrem de fapt sa schimbam doar perceptia celuilalt asupra noastra (sau sa o pastram daca e gata formata). Mintim gratuit cand nici macar nu suntem nevoiti sa o facem, caci nu e o chestiune de viata si de moarte. Ne transformam relatiile intr-un protocol ieftin, de dragul unei imagini nerealiste a noastre. Nu ne manipulam de fapt prin aceste tehnici copiii, sau prietenii, sau parintii, ci de fapt ne manipulam pe noi insine, punandu-ne masti care ne obosesc. Pana la urma totul e un mic (oare?) compromis. Ca atatea altele din vietile noastre. Pana se va ajunge ca aceste compromisuri mai mici sau mai mari sa substituie realitatea, sa ne guverneze existenta, conferindu-ne o trecatoare detasare. Si un habitat caldut dar distorsionat de slalomurile noastre sociale.
Cine ne place, ne place asa cum suntem. Au spus-o altii inaintea mea, eu doar reiau afirmatia in contextul celor scrise mai sus. Nu putem avea abilitati de feline pentru a cadea mereu in picioare. Ne mai rostogolim, ne mai lovim, chiar ne putem rani destul de serios, expundandu-ne fara armura minciunii deliberate.
Insa oamenii care ne sunt dragi ne vor intinde mana, iar noi ne vom ridica bazandu-ne pe sprijinul lor, pentru ca nu am stirbit cu minciuni banale si ieftine un concept minunat, numit incredere …
