„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Hotarul dintre zambet si lacrima

de

Ieri, D. m-a intrebat foarte natural daca pe vremea cand eram eu copil, se sarbatorea Ziua Copilului pe 1 Iunie. In primul moment recunosc ca m-am blocat. Parca nu-mi aduceam prea bine aminte, dar facand un efort sa dau timpul cu ceva in urma (ceva mai mult), i-am raspuns afirmativ. Da, se sarbatorea pe data de 1 Iunie Ziua Copilului. Urmatoarea intrebare a si venit imediat. Care a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de Ziua Copilului ? Aici a fost chiar mai greu sa raspund decat in primul caz.

Am raspuns totusi, pentru ca mi-am adus aminte de un mic cadou – probabil ca n-o fi fost cel mai frumos din toti anii copilariei dar cu siguranta a fost real – primit cu aceasta ocazie. E vorba de cateva sticle de suc, ale unei marci care se gaseste astazi pe toate gardurile, dar atunci era o raritate sa gusti asa ceva. Iar ca sa ajungi sa gusti licoarea ce ni se parea, noua, copiilor, neimaginat de buna, trebuia neaparat ca mama ori tata sa cunoasca pe cine trebuie si unde trebuie (cel putin asa era in orasul mic unde am crescut eu).

E absolut fireasca mirarea evidenta a fetitei mele care are privilegiul (desi nu sunt mereu foarte sigura ca e de bine acest lucru) sa traiasca vremuri in care gasesti absolut orice in materie de dulciuri, din supermarket pana la cel mai dosit magazin de cartier, produse care azi sunt ceva atat de obisnuit si de banal, incat facem de cele mai multe ori o selectie pe criterii mai avansate, citind etichetele produselor cu ingredientele folosite in fabricatie, sau cu numarul de calorii pe suta de grame.

Dar eu mi-am amintit zambind ca drag si nostalgie, cat de rare erau momentele in care parintii nostri isi permiteau sa ne rasfete cu asa ceva. Bautul unui suc de genul celui specificat mai sus era un adevarat ritual. In nici un caz nu-l dadeam peste cap (poate va amintiti ca era ambalat in sticle de un sfert de litru), ci savuram fiecare picatura. Luam cate o gurita mica, il tineam cat mai mult in gura si abia apoi il inghiteam aproape oftand de placere.

Au fost vremuri grele. Nu spun ca a fost bine. Nu aveam mare lucru, dar se compensau aceste lipsuri cu ce aveam pe acasa. Nu exista, cred, balcon la bloc fara un borcan in care mustea socata in soare, nu exista sa nu simti in vreo scara de bloc miros de clatite sau de placinta la cuptor. Iar de ciocolata de casa, nici nu mai vorbesc. Au trecut ani multi de atunci, dar credeti-ma ca si in ziua de azi stiu ca reteta mea preferata de ciocolata de casa din cartea de bucate a mamei era la pagina doua sute saisprezece si inca o mai stiu pe de rost.

D. a vrut ieri sandale, de exemplu. Nu o surpriza, ci sandale pe care si le-a ales ea de pe raft, hotarata, sigura de ceea ce vrea, de model, de culoare, fara sa ezite. Mi-am amintit cu ocazia asta ca prima mea pretentie vestimentara mai serioasa am emis-o in clasa a VIII-a cand mi-am dorit enorm o geaca de tercot rosie, cu capse, la care m-am uitat luni la rand in vitrina, pana am lamurit-o pe mama sa mi-o cumpere, si asta ca rasplata a unor rezultate remarcabile la scoala. Dar atat de mult am iubit acea geaca, incat chiar si acum ii stiu exact croiul, dispunerea capselor, buzunarele, culoarea captuselii. Apoi, la liceu, am primit prima mea pereche de jeans de la unchiul meu care plecase intr-un anume fel in Germania, apoi in Statele Unite ale Americii si o pereche de adidasi marca Nike. As fi dormit incaltata cu ei si noaptea daca s-ar fi putut.

E foarte greu sa compari vremurile de atunci cu cele de acum. Desi, poate ma repet (pentru ca am mai scris despre asta si in alt text), exista inca oameni – iar ce-i si mai grav, copii – care mor de foame, pentru care supravietuirea este inca telul unic si vital al existentei lor.

Intorcandu-ma la ideea de baza, cred ca timpurile copilariei sunt frumoase oricum, cu sau fara abundenta de cadouri. Sunt lucruri mai frumoase si mai valoroase pe care ni le amintim mai tarziu cu drag, gandindu-ne la copilarie. Lucruri pe care nu mai putem sa le cumparam acum, oricati bani am avea. Dar fiecare le stie pe ale lui. Eu le stiu si le pastrez cu sfintenie pe ale mele, sunt convinsa ca si voi la fel.

Stim cu totii ca va veni vremea cand ne vom reintoarce mental in copilarie, si atunci ne vom dori din toata inima din partea celor dragi, singurul lucru pe care ar trebui sa-l daruim noi astazi, fara limite, copiilor nostri, si care a ramas acelasi, oricat au trecut anii si s-au schimbat vremurile…iubirea neconditionata.

Si putem face chiar mai mult de atat, pentru ca nimic nu cred ca e prea greu, pentru a-i readuce unui copil zambetul… NOI suntem hotarul intre zambet si lacrima.

 

Nota…O p?trime din copiii din toat? lumea sufer? de foame ?i nu vor avea niciodat? ?ansa de a se dezvolta normal, iar, în fiecare or?, 300 de copii mor de foame, se arata intr-un raport al organizatiei Save the Children.

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title