„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Puls

de

O dimineata obisnuita. Cafeaua. Apoi echipamentul de alergat, stadionul, castile pe urechi, urmate de pasi masurati, constanti, intr-o alergare usoara, fara sprint, fara tel sportiv.

 

 

Nu aveam oricum mult timp la dispozitie si nici suficient antrenament ca sa fac excese. Ma puteam retrage frumos dupa cateva ture de stadion, gandind logic ca 1-2 km de alergat imi sunt suficienti pentru a avea un tonus bun in conditiile in care mai practicam o activitate sportiva pe langa. Insa, ca in orice ghinion absurd sau mai bine zis din inconstienta, am continuat sa alerg.

 

Si am alergat mult, am pierdut sirul numaratorii. Asta pentru ca la un moment dat, trecand peste asa zisul prag de efort, simti ca mai poti. Paradoxal epuizarea te amorteste si iti da senzatia ca e usor, ca ti-e la indemana sa-ti depasesti limitele. Nici nu stiu daca corpul este cel care tradeaza mintea sau invers, mintea infierbantata il minte ca poate sa continue. Senzatia generala e una de plutire. Picioarele par sa stie sa se miste singure, se instaleaza o inertie ciudata si inselatoare si un gand parsiv ca esti mai bun decat ceea ce tu stiai pana atunci despre tine te incolteste.

 

Am intalnit pe cineva cunoscut, si alergam deja umar la umar, povestind printre inspiratii si expiratii suieratoare … diverse. La fiecare tura bifata imi ziceam ca ma opresc, dar parca imi era jena sa ies din acest carusel in care ma ambitionasem stupid sa tin pasul cu partenera mea, ce avea in spate mai mult de zece ani de antrenament. Abia cand nu am mai avut suflu sa scot doua vorbe – le-am folosit ca sa ma scuz si am parasit spasita si resemnata … cursa.

 

Peste, am adaugat inca o cafea mare, de inviorare. La circa treizeci de minute am simtit si primele batai neregulate ale inimii. Batea repede de cateva ori, apoi se oprea (toate astea le simteam perfect la nivelul gatului) si apoi pornea iar. Am mai incercat aceasta senzatie si inainte, cand exageram cu cafeaua, insa extrem de rar, si trecea dupa circa un minut. De data asta trecusera deja treizeci de minute si inima mea nu mai mergea cum trebuie. Stiam ca va fi nevoie sa merg la spital, ca ceva nu e in regula, dar imi mai dadeam inca si inca o repriza de cate un minut, o sansa ca totul sa revina la normal.

 

Nu a fost atat de simplu cum credeam si am ajuns la Urgente. Stiu perfect care e procedura acolo, am fost de nenumarate ori cu mama, apoi cu tata, ani la rand, uneori chiar saptamanal. Doar ca de data asta eram eu cea bolnava, buletinul intins peste geamul de la receptie era al meu, eu am fost preluata din zona de intrare in sala centrala si apoi dusa in salonul in care mi s-a facut electrocardiograma de rutina.

 

Inima mea batea extrem de nefiresc, nu stiam daca trebuia sau nu sa imi fie frica. Nu ma durea nimic, doar ca simteam ca nu e de bine cu pulsul. De fiecare data cand simteam ca inima ia o pauza si abia apoi porneste, tresaream. EKG-ul a iesit prost de tot, dezastruos as putea spune. Toti clatinau din cap si isi aruncau priviri piezise, nimeni nu imi spunea mare lucru. M-au transferat pe un pat in sala principala, m-au conectat la aparatura de monitorizare si mi-au dat un betablocant pe care a trebuit sa il sparg in dinti pentru a-si face mai repede efectul.

 

Auzeam clar ca aparatul bipaie mult prea repede, are intreruperi nenumarate, ceea ce nu era de bine. Seful Sectiei de Urgente, pe care il stiam din vedere de multi ani, se plimba preocupat prin fata patului meu si isi arunca scurt ochii pe monitor. Nu trebuia sa imi spuna nimic. Ochii lui spuneau tot. Era de rau. Un brancardier pe care il cunosteam bine a venit sa stam de vorba, m-a incurajat cu cateva cuvinte formale si apoi am inceput sa povestim nefiresc de calm despre scoli, despre copii, despre viata in general.

 

Intre timp mi s-a prelevat sange pentru analize. In sala a mai fost adus un bolnav pe targa, in stare grava, langa mine o doamna in varsta cu fata brazdata de riduri si arsa de soare acuza dureri mari. Pentru prima oara nu stiam ce sa fac pentru mine. Nu am lasat nici un moment frica sa ma cuprinda. Stiam ca e parsiva si va inrautati situatia. Ma analizam cu calm, cu pragmatism. Strangeam telefonul in mana dreapta si ma gandeam ce si cui as spune ceva daca lucrurile luau o intorsatura neasteptata, dramatica.

 

Niciodata nu suntem suficient de pregatiti pentru astfel de momente. ”Rocada” cu bolnavii mei pe care i-am adus deseori la spital s-a facut brusc, fara preaviz, fara sa ma fi pregatit vreodata pentru o situatie de genul asta. Mi s-a parut mereu ca sunt tanara si puternica, iar ipohondria mea periodica clar nu era legata de o situatie de genul asta, care m-ar fi putut tranti in mai putin de o ora intr-un pat de spital.

 

Deja ma obosea discutia cu R. (brancardierul), chiar nu mai aveam rabdare sa ascult politicoasa si sa raspund la fel. Devenisem agitata. Voiam sa stiu ce e, care e situatia. M-am uitat pe ceasul de pe telefonul pe care il strangeam cu indarjire in mana dreapta, ca o ultima punte spre lumea de afara. Nu mai era mult si trebuia s-o iau pe D. de la gradinita. Nu mai puteam scapa de acest gand obsesiv. Asta era … D. … Scumpa mea, cum sa-i fac una ca asta??? Ce naiba m-o fi apucat sa fac atata exces de zel? Nu mai eram chiar atat de tanara si inconstienta. Eram mama!

 

Mi s-a mai administrat o jumatate de pastila, apoi au venit si analizele. Un indice era prost de tot, putea sugera o iminenta de stop cardiac, dar s-a dovedit mai tarziu ca nu era de ajuns. Mai era nevoie ca o valoare a unui raport dintre doi indici din analiza de sange sa fie in afara limitelor normale. Prost era ca atunci nu stiam acest lucru.

 

Am fost informata in sfarsit de situatie, fara menajamente. Ca nu e bine deloc. Ca mi se recomanda internarea pentru efectuarea unor investigatii suplimentare. Ca as putea ceda asa … pur si simplu…in cateva secunde si … gata. Ascultam cuvintele si refuzam in subconstient sa mi le atribui. Ma minteam premeditat ca totul e in regula, ca e o mare greseala, o neintelegere stupida.

 

M-am uitat la ceasul de pe telefon. Am sunat, sa ma asigur ca D. va fi luata de la gradinita si va ajunge cu bine acasa. Apoi inima mea s-a linistit ca prin minune, caci s-a convins si Ea in sfarsit ca inca nu e timpul. Ca trebuie sa ajung acasa, ca mai am atatea de facut.

 

Am cerut sa ies, nu am acceptat internarea, semnand pe proprie raspundere. De data aceea am avut noroc. Am simtit acasa manutele mici si calde ca imi strangeau cu putere umerii, gatul. Am inteles mai mult ca oricand ca suntem responsabili nu doar pentru noi, ci pentru toti cei pe care ii iubim, sa ne pastram sanatosi. Sa nu facem excese, sa nu incercam sa fortam inutil corpul si uneori sufletul nostru, expunandu-ne unor pericole si emotii care ar putea sa ne coste extrem de scump.

 

Din fericire, dupa ce mi-am facut ulterior analize amanuntite s-a dovedit ca nu e o problema cardiologica, dar trebuie sa evit toate situatiile generatoare de stres sau substantele care prin ingerare descarca adrenalina in corp. Inimii mele se pare ca nu-i place foarte tare adrenalina.

 

Nu vreau sa filozofez extrem de mult pe marginea acestei intamplari, vreau doar sa va dau un sfat, sustras din experienta mea nefasta.

 

Nu incercati lucruri de care nu sunteti siguri ca sunteti in stare, ca sunteti antrenati suficient sa le experimentati. Nu faceti abuzuri de nici un fel. Invatati sa pretuiti indemnul la prudenta, cumpatare, masura.

 

Asta pentru ca intr-o singura ora, eu, omul dinainte, cu un trecut, cu familie, cu amintiri, cu prieteni, cu rate, cu proiecte neterminate, cu un copil minunat ce ma astepta acasa,  am ajuns doar un pacient intr-o criza stupida, biciuita fara mila de un vartej de secunde absurde in care am asteptat verdictul…., intre oameni in halate albe, singura mea avere fiind un telefon si visul obsesiv ca trebuie sa mai ajung macar o data acasa ca sa-mi lipesc obrazul de cea mai scumpa fiinta din lumea asta.

 

Nu raspundeti la ”provocari”, fie ca sunteti la volan, pe schiuri, inotand in largul marii, sau enervandu-va excesiv intr-o situatie in care v-ati trezit victima unei obraznicii sau a unei agresiuni verbale. Lasati adrenalina doar pe seama acelora care cred ca viata lor nu valoreaza mare lucru. Si tot eu sper sa nu fie nimeni in lumea asta care sa gandeasca astfel. 

 

Intrebati-va intai cu sinceritate daca merita o senzatie de moment asumarea unui risc atat de mare. Supuneti-va intai unui interogatoriu si ganditi-va daca sunteti dispusi sa faceti asta. Pentru ca sunt situatii in care puteti alege, in cunostinta de cauza. Sunt altele in care suntem doar spectatori si nu am gresit cu absolut nimic dar am ajuns fara voie sa fim pusi in fata unei drame. Si nu mai e doar drama noastra, ci a tuturor celor pe care ii iubim, ne iubesc, au nevoie de prezenta noastra, de grija noastra, de dragostea noastra.

 

Ceea ce ne obliga sa fim responsabili, sa facem un legamant cu noi insine, atunci cand mai avem inca … timp … puls …

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title