Si uite ca vin si zile in care te simti paralizat. Nici nu prea poti vorbi bine, daramite sa mai scrii ceva. Si in fiecare dimineata iti spui ca maine va fi altfel, te vei aseza ca si alta data in fata monitorului, iti vor alerga degetele pe taste si vei deserta atatea si atatea ganduri care nu-ti dau pace acum. Sau le scrii retroactiv, caci nu ai terminat cu trecutul nici pe departe.
Da’ pur si simplu nu poti. Ceva te paralizeaza si te simti ca un punct golit de ganduri si sentimente si nu poti decat sa astepti sa se intample ceva (sa se intample cat mai repede !) si sa prinzi iar forma si substanta, sa fii iar ceva pentru tine si pentru ceilalti, sa umpli golul, dar intai si intai sa faci spatiu si pentru golul asta, atat de mic te simti.
E sinistra senzatia pe care o simti cand ceva iti da echilibrul peste cap si totul se reduce la o singura traire, care devine matca tuturor celorlalte. Si te uiti inapoi si realizezi ca ai facut atatea compromisuri, incat greu mai deosebesti calea buna de cea rea, altruismul de intentia usor interesata, credinta de ambitie, principiile de nevoi si alte multe din astea. Si nici inainte nu vezi prea limpede, sau mai exact nu vezi nimic care sa te resusciteze si sa te aduca la viata. Sau sa te motiveze la lupta. Care lupta ? Pentru ce ? Ce rost ar mai avea ? Adica trecutul nu ti-a demonstrat indeajuns ca sunt atat de fara de rost sacrificii, scenarii, zbateri, ambitii, crezuri?
Bun. Si acum ce ai putea practic face ? Sa te reinventezi ? Din ce sa te reinventezi cand ai impresia ca totul e balast sau e atat de trecator, incat vei fi spulberat la prima furtuna mai serioasa…
Eu nu sunt rationala. Nu ma declar irationala, dar judec mereu instinctiv si am porniri care nu au absolut nicio legatura cu o gandire bine asezata. Adica sunt genul care ma reped. Din fericire mai mult inspre a face lucruri bune (sau cel putin asa imi place sa cred). Dar si cand ajung sa ma umplu de prea multa frustrare si ingaduinta rasplatita cu obraznicie, care m-au macinat pana aproape de a-mi zdrobi propriul Eu, simt ca as putea distruge prin energia acumulata tot ce-mi sta in cale. Daca as putea m-as ruga sa fiu blanda si sa fug undeva departe, pana trece nebunia furiei care ma cuprinde.
Nu stiu ce sa fac cateodata. Indoielile cu privire la mine insami sunt atat de mari, incat nu pot avea vreo reactie banala, normala, pana nu gasesc macar un pilon de sprijin de la care sa reincep sa tes mai departe. Povestea ce mi-e data. Sau care mi-o inventez singura.
Nu suntem doar buni. Nu suntem doar rai. Suntem buni-rai-foarte rai-foarte buni. Spre deosebire de cainele meu (aici poate dau un exemplu deplasat, dar mi-l asum), caruia daca nu-i convine ceva maraie si stii sigur ca un pas in plus ti-ar putea provoca o rana adanca, am observat ca oamenii te pot musca fara sa te avertizeze. Adica nimic nu prevesteste ura si dorinta lor compulsiva de a te devora. Si fara maraieli de preludiu, te trezesti lovit, muscat, umilit. Iti primesti lectia si daca ai scapat ieftin, mai pierzi si ceva timp sa te intrebi cum s-au camuflat toate astea in spatele zambetelor, ale complimentelor, ale cafelelor, ale glumelor nevinovate, ale intrebarilor atat de dezinteresate.
In concluzie, incerc sa ma reconstruiesc putin si sa minimalizez efectele unei perioade nu foarte placute. Faptul ca m-am pus iar pe scris e un semn bun, de care chiar ma bucur din suflet. Si asa, infasurata in cuvinte ca intr-o armura, incerc sa privesc inainte si sa termin lucruri incepute, apoi (sau in acelasi timp) sa indraznesc sa incerc lucruri neincercate.
Lumea nu e cum vreau eu sa fie. Nici cum vrei tu. Ne deosebeste doar capacitatea de a ne modela (singuri sau cu ajutor), pentru a reusi sa ne adaptam din mers schimbarilor. Eu inca lucrez la asta si ma bucur ca rezultatele se vad. Sau mai bine zis le simt pe pielea mea.
Insa, cateodata, uit tot ce am invatat. Si sunt iar punct, ca si cum nu as fi stiut nimic, nu as fi trait nimic, nu as fi suferit, nu as fi iubit, nu as fi ras, nu as fi plans. Dar toate aceste trairi, pe care ajung chiar sa nu le mai recunosc, sa nu mi le mai amintesc, ma vor salva ele insele intr-un final. Stiu sigur lucrul asta.
E doar o chestiune de timp…
