E bine, e necesar, e vital, ca macar din cand in cand sa ne gandim cu dragoste si cu duiosie la acei oameni din viata noastra care ne aduc lumina, bucurie si liniste in suflet. De aceea, in aceasta luna din an, in care ne simtim cred eu cel mai aproape de oamenii dragi noua, m-am gandit sa scriu macar din cand in cand, despre oameni din viata mea care mi-au fost alaturi in momente bune sau mai putin bune, m-au inspirat prin harul lor, m-au ajutat sa fiu mai puternica, mai buna si de ce nu, sa-mi depasesc limitele. Dar mai ales sa cred ca orice vis as avea, merita sa lupt pentru el pana la capat, fara sa incetez vreodata sa sper ca-l voi vedea realizat …
– Inspirati … expirati … inspirati pe intindere … expirati pe efort …
Nu pot nici macar acum, dupa cinci ani de antrenament sa fac asta. E clar ca sunt o ciudata. Expir cand ma relaxez, inspir pe efort. Cred ca asa sunt eu, ma relaxez mai tare cand fac ceva decat atunci cand stau. Cel putin am gasit o explicatie stupida la neputinta mea de a ma conforma la un indemn atat de simplu.
Stam toate insiruite fara noima, intinse pe saltele suprapuse cate doua, ca sa nu simtim duritatea podelei la o presiune mai mare pe articulatii. Sunt aproape de perete, in ultima linie. Daca as putea, m-as aseza in spatele ultimei linii. Sa savurez fiecare minut, sa ascult, sa privesc, sa inteleg …
– Inspirati … tineti asa … expirati ….
Am ales sa va scriu azi despre o lume, o lume mai mica dar nu si neinsemnata. E refugiul meu. Habar nu ai de asta cand vii pentru prima oara. La mine s-a intamplat sa fie prima oara intr-o iarna, la inceput de an. Am pasit in sala timida, incordata, stangace. Am intrat in vorba cu fetele, le-am intrebat de program, de stilurile de aerobic, de antrenoare, tot ce mi-a trecut prin minte si mi se parea mie ca ar fi trebuit sa stiu inca de la prima sedinta.
Apoi a aparut ea. Zambind, cu fata destinsa si calma, cu o privire calda si cuminte in ochii caprui. Fetele i-au zambit, ea le-a zambit lor, probabil si mie. Eu sigur am zambit, zambesc mereu. E mult de atunci. Si-a aranjat cu grija cateva CD-uri pe masuta de la geam. Apoi au sunat primele acorduri. Muzica lenta, veche, de vis … Era ora de Pilates. As vrea sa am puterea magica sa va descriu atmosfera de atunci, sa va transmit macar putin din ce am simtit in acea ora, prima mea ora cu Vivi. Era ca si cum teleportarea ar fi fost practic posibila si o forta imensa m-ar fi scos din lumea in care eram pana in acel moment si m-ar fi tarat intr-alta, ireala, unica, splendida. Canta Eric Clapton in surdina melodia mea preferata, iar eu abia puteam distinge – printre lacrimi de uimire – varfuri intinse, brate incordate, trupuri miscandu-se la unison in oglinda imensa, ochi privind toti fara exceptie spre ea. Gratioasa dar puternica, blanda dar ferma, numarand incet, fara oprire, intr-o fuziune totala cu melodia, cu noi, cu sala, cu universul intreg …
– Unu, doi, trei …. opt, opt, sapte…….. inspirati pe intindere … expirati pe efort …
Au trecut ani de atunci. Ani mai buni, mai rai, mai norocosi, mai frumosi sau mai putin frumosi pentru fiecare dintre noi, “elevele” ei de la sala. Unele au ramas, altele au plecat si au venit alte fete, noi. Acolo toate suntem “fetele”. Nu conteaza ca avem la prefixul varstei cifre de la 1 la 5, poate chiar la 6. La sala nimeni nu e stomatolog, inginer, elev, psiholog, manager, vanzator, stilist, cofetar. Indiferent de profesie sau de varsta ne salutam natural, ne tutuim, radem impreuna, asudam intre aceeasi pereti. Venim, ne incarcam bateriile, acumulam energie pozitiva cat sa ne ajunga pana la urmatoarea sedinta ?i plecam zambind.
Intotdeauna o aplaudam la finalul orei. Nimeni nu ne face semn de nicaieri. E ceea ce simtim ca merita pentru daruirea ei, mai mult decat orice am putea sa-i spunem prin cuvinte.
In aceasta lume suntem inrudite pret de o ora, intr-o alianta ciudata si pestrita, din care fiecare castiga cate ceva. Depinde ce cauta, depinde cat de arzatoare e dorinta de a gasi ceea ce cauta.
Eu caut liniste. Linistea aceea fara definitie, liniste abstracta neexplicata de nici un dictionar din lumea asta, in care pot convietui saizeci de minute idem trei mii sase sute de secunde doar eu si cu mine. O liniste in care incerc sa ma cunosc, sa imi reamintesc cum sunt cand nu alerg sa termin cate o treaba, cand nu sunt la volan inghitita hulpav de trafic, cand nu apas tastele din fata unui monitor care imi face pupilele sa arda dupa ore de stat nemiscata, cand nu sunt mama sau sotie. Cum e sa vezi reflectata in oglinzi imaginea ta fara griji pret de o ora macar, din cand in cand???
Si nu e doar atat. E o provocare, o manusa pe care tu o arunci inspre tine si o ridici tot mai increzatoare, de fiecare data, depasindu-ti limitele. Stropul de sudoare sarat ca o lacrima il simti ca pe o victorie cand iti aluneca incet pe langa tampla si atinge fara zgomot podeaua.
In micul nostru univers, fiecare compune intregul, dar are o identitate clara si bine definita. Daca stai pret de cateva minute si privesti, poti sa creionezi un portret sau mai bine zis o schita a fiecareia dintre noi. Dupa felul in care se misca, dupa tinuta dreapta sau mai aplecata, dupa vointa cu care duce un exercitiu pana la capat, dupa expresia fetei in ton cu miscarea si cu muzica, dupa felul in care priveste, dupa modul in care stie sa asculte si sa se plieze pe ce i se cere sa faca. Totul pare simplu dar credeti-ma, nu e nimic banal aici. Nu e o forma de divertisment personalizat, ci o forma de exprimare, un crampei dintr-o piesa atipica ce-i drept, in care actorii isi lasa mastile in spatele usii de la vestiar din dorinta de a-si da intalnire cu ei insisi.
Si nimic din toate astea nu ar fi posibile fara ea, fara Vivi. E Vivi a noastra. Cea care are de fiecare data rabdarea sa o ia de la capat, fara sa oboseasca. Cea care ne asteapta tot timpul acolo, pregatita sa ne deschida usa magica si sa faca posibila simbioza cu noi insine. Ea, care ne cuprinde pe toate dintr-o privire cu ochii ei frumosi, a caror lacrima discreta din vestiar a fost stearsa in graba lasand senin chipul care ne intampina zambind.
De la Vivi am invatat ca oricat de greu ti-ar fi, daca iti doresti indeajuns de mult poti fi puternic, demn, cu fruntea sus si spatele drept. Ca poti transforma ca un scamator durerea in vointa, teama in curaj si abandonul in victorie. Asta daca iubesti ceea ce faci, asa cum iubeste ea, daca te dedici fara limite, asa cum ea se dedica, in fiecare zi. Daca esti in stare, ani la rand din viata ta sa fii aceeasi persoana perseverenta si serioasa, precum este ea. Gata sa o ia mereu de la capat, ridicandu-ne de jos cu generozitatea unui inger sufletele si trupurile obosite, o data cu varfurile noastre intinse ca intr-o lumanare indreptata spre cer…
– Unu, doi, trei, cinci, sase …..opt…..
Lipseste o cifra … Eu stau in spate … asudata … gandesc, observ … E singurul lucru care o tradeaza azi. E plansul fara de lacrimi, e durerea fara strigat, e dezamagirea fara repros. E doar o cifra care lipseste. Atat. Nimic altceva nu a tradat-o vreodata …
– Inspirati … pe intindere … expirati … pe efort …
Bineinteles ca nu fac bine. Eu stau in spate, privesc …
