Sfatul este ceea ce cerem atunci când ?tim r?spunsul, dar am vrea s? nu-l fi ?tiut. (Erica Jong)
Acest citat m-a inspirat sa meditez asupra unui aspect destul de serios din vietile noastre, legat de timpul pe care il petrecem dand sfaturi acelora care ne cer parerea, sau nu ne-o cer neaparat explicit, insa intervenim din proprie initiativa, atunci cand consideram ca se justifica sa avem o opinie si chiar o solutie.
Am dat deseori sfaturi. Nu pot sa stabilesc cronologic o data clara (nici macar aproximativa) de la care m-am considerat capabila sa intervin cu ceva mai mult decat o simpla sugestie in problemele altor oameni. Pentru a putea face asta m-am implicat la modul cel mai serios in framantarile celor ce si-au deschis sufletul in fata mea (insa doar cu jumatati de masura – asta aveam sa realizez doar tarziu, cand roadele au intarziat sa apara si concluziile s-au scris singure, din oficiu).
Nu o data m-am trezit captiva in situatii din cele mai ciudate si intortocheate de viata, la care nu am fost neaparat martor direct si deci obiectiv, ci am fost pusa in fata unor fapte relatate – de la cele mai firesti cu putinta la cele mai ciudate -, si a unor intrebari carora m-am straduit din rasputeri sa le gasesc raspunsuri si rezolvari pe masura cunostintelor (nu competentelor!) mele. Nu stiu nici acum daca e bine sau e rau sa dai sfaturi. Dar anii in care am frecventat constiincioasa seminariile de ascultare atenta, intelegere, judecata – nu neaparat corecta (dar cu siguranta aspiranta spre adevar) -, analiza rece sau fierbinte (dupa caz), urmata de concluzii cat se poate de sincere si sustinute mereu prin exemple concrete, m-au invatat totusi niste lucruri esentiale.
Si mi-as permite sa va amintesc cateva (cu men?iunea ca exista cu siguranta ?i exceptii). ?i mai mult decat atat, cele relatate mai jos sunt pareri personale, neavand preten?ia c? nu exista situa?ii în care nu se intampla altfel, doar ca eu nu le-am intalnit inca (in afara familiei si a prietenilor foarte apropiati). Si nici nu mai nutresc speranta sa le intalnesc prea curand.
Cam astea ar fi …
Modul in care simtim si reactionam in diverse situatii nu se potriveste cu felul in care altcineva, indiferent de gen (sex), varsta, profesie, hobby-uri, vede existenta proprie sau derapajele din propria viata.
Niciodata nu vom judeca corect o situatie vizavi de care ascultam doar parerea unuia dintre cei implicati, omitand amanunte si explicatii din partea unei terte persoane, care de obicei este chiar personajul principal al povestii.
Oamenii certati se vor impaca la un moment dat (sau poate ca nu). Insa daca o fac, indiferent de partea cui ai fost, cat de corect ai judecat si administrat informatiile care ti s-au oferit, pentru a ridica moralul unuia sau altuia dintre cei in cauza, la final – fara exceptie -, vei fi dusmanul (exagerez putin!) amandurora. A unuia pentru ca ai fost prietenul la nevoie al celuilalt in plin conflict. Dar si a celui care a plans pe umarul tau intr-un moment de slabiciune, pentru ca stii deja prea multe dintr-un trecut ce se vrea sters cu buretele sau macar cosmetizat putin.
Nu e bine sa te incarci cu secretele grele ale altor oameni, pe care le pui bine la pastrare, le duci acasa cu tine, te bantuie noptile si iti sporesc si mai mult propriile framantari. Pentru ca ceea ce credeai tu ca e un secret ce ti s-a incredintat doar tie, cu grija, cu sfintenie, si care iti maguleste orgoliul pentru ca te simti special in viata aceluia care ti l-a desertat pe nerasuflate, se dovedeste in timp a fi scapat pe ici-colo si prin alte locuri, de unde iese la iveala intocmai ca si ghiocelul intr-o primavara timpurie. Si te mai incarci prosteste si cu teama ca poate ai vorbit in somn sau ai transmis tu telepatic cuiva fara sa realizezi asa o taina. Si asta pentru ca realitatea pe care o intrevezi te raneste prea tare si incerci sa o driblezi elegant. (In speranta unei linisti marunte.)
Nu e bine sa dai sfaturi parintilor in ceea ce-i priveste pe copii – copiii lor, bineinteles. Desi o poti face cu tot dragul din lume si cu toata bunavointa si dorinta nedisimulata de a face bine. E ca si cum le-ai spune ca nu i-au crescut bine. Se vor simti ca si cum le-ai insulta tot arborele genealogic sau te-ai indoi de buna educatie primita din familie. Daca nu asta, macar te vor suspecta ca le pui la indoiala implicarea totala in cresterea lor. Nu vei fi inteles, nu vei fi ascultat, indiferent de justetea argumentelor tale. Insist sa subliniez ca subiectul „incearca sa corectezi copiii altora spre binele lor” e tabu. Si aici nu ma refer la cei a caror profesie are chiar acest rol, aceasta menire extraordinara.
Nu e bine sa te bagi in iubirile altora. Oricat ai sti despre iubire. Oricat ai crede ca sti despre barbati sau despre femei. Despre despartiri, impacari, adulter sau divorturi. Nu vorbiti de rau sotului alteia despre sotia lui, chiar daca vi s-au adus dovezi certe ca securea razboiului e dezgrobata complet si luceste in lumina de-ti ia ochii. E ca si cum te-ai afunda de buna voie intr-o mlastina miscatoare. Credeti-ma ca va veti scufunda cu colacul de salvare al dreptatii cu tot, agatat de bunele voastre intentii.
Oamenii nu vor sfaturi. Vor aprobari. Vor mai degraba sa umflati panzele corabiei in care s-au trezit derutati, in larg, dupa ce ancora ce-i lega de viata sigura de dinainte a cedat inopinat. Nu fiti vant de furtuna, nu incercati sa le schimbati directia, caci veti fi sigur raspunzatori de naufragiul posibil al interlocutorului vostru pe o insula unde nu va fi nicidecum pregatit sa supravietuiasca, sau sa o ia de la capat, cu sau fara ajutorul vostru … In cel mai disperat caz, amintiti-le ca au o busola proprie (ideal setata la 60 batai/min.), doar trebuie sa o caute pe undeva si sa o foloseasca cand nu mai stiu incotro sa o apuce.
Si eventual, ca instructiuni de utilizare ati putea sa-i sfatuiti sa urmeze rasaritul. Caci apusul ne e dat tuturor, la un moment dat… Si sa-si arunce ancora doar dupa ce au incercat singuri tarmul, cu propriile picioare, nu sfatuiti de altii, nu aruncand doar o privire …