In inima mea au salasluit mereu toate cele patru anotimpuri, doar ca ordinea a fost intotdeauna aleatoare. Iar timpul lor nu s-a impartit niciodata in mod egal. Am simtit in iernile inimii mele iceberguri intregi de gheata de care s-au spart vise si s-au scufundat in adancuri sperante. Vorbele grele mi s-au infipt in inima asemenea sloiurilor gigantice hranite cu ape inghetate si slefuite de viscol nemilos. Pasii facuti in momente de cumpana sau de indoiala au lasat urme adanci in zapada din inima mea, urme diforme si nefiresti, in care nu as mai putea calca nicicand cautand drumul de intoarcere fara sa ma ratacesc pe vecie. Pulsul s-a inclestat agonizant intr-un copac singuratic ce s-a incapatanat sa infrunte solitar vanturi naprasnice flamande sa inghita orice obstacol materializat din nevoia de a opune rezistenta suferintei.
Uneori a venit nefiresc toamna peste iarna. Melancolia peste nepasare. Visarea peste somnul adanc al noptilor planse. Iertarea si amanarea peste durere. Frunzele s-au reasezat in copacul dezgolit de iarna iar inima a batut incet, dar ritmat. Stoluri de iluzii au venit si au poposit pret de o clipa, dar au plecat mai departe stiind ca nu e rost de adapost vesnic. E toamna … si inima mea si-a amintit ca frunzele cad si nu le va putea opri oricat se va zbuciuma sa le pastreze mai mult. E un vis prea indraznet pentru o inima sleita de o iarna mult prea lunga.
Dar incolteste intr-un colt de inima, chiar cand nu se asteapta un firicel de speranta. Timida la inceput, apoi isi face loc tot mai hotarata revendicand dreptul la fericire, dreptul la invazia completa. Primavara inimii mele s-a insinuat inopinat. Trupul tresare strabatut de suvoaie de sange galgaind in cascade splendide care hranesc gandul insetat de vise proaspete si de dorinte nerostite. O randunica si-a facut cuib in copacul ce da sa infrunzeasca intr-o simfonie de nuante de verde crud, impletite peste seva exploziva a emotiilor trezite la viata. E vant de primavara, inima se imbata cu miresme amagitoare ale unor inceputuri doar intrevazute. Dar nu-i trebuie mai mult pentru a-si regla ticaitul cu fiorul dulce al crampeiului de iubire incoltit sub o promisiune dintr-un zambet.
Si inima mea se abandoneaza cu totul verii. S-au topit toate zapezile lumii, s-au inaltat spre cer curcubee plamadite din clipe nebune de dragoste. S-au rupt zagazurile barajelor ridicate din minciuni si zile irosite fara rost, nimic nu mai poate opri ca lava de un rosu aprins sa nu arda totul in cale. Sa sape drumuri noi, carari nestiute, sa faca scrum trecutul cu iarna cu tot, cu frunze galbejite si sfartecate din toamnele inimii mele. E cald si e vara. E o vara nebuna. Inima vrea sa se arunce in valuri de mare albastra, sa pluteasca alaturi de alte veri din inimi arse de briza, sa exploreze insule pustii aruncate in oceane nesfarsite cu orizonturi scaldate in rasarituri neasteptate. Vrea sa ridice epave demult uitate – sau macar sa se scufunde pana la ele -, sa gaseasca o urma de adevar sau lovitura fatala care le-a ingropat pentru totdeauna sub ape tulburi si amagitoare …
Inima mea nu ma asculta niciodata. Incerc sa-i reamintesc si de celelalte anotimpuri. Ca vor veni iar, ca va fi iar sloi, ca o vor rani alte vanturi, ca soarele va fi iar plapand si neajutorat candva. Nu ma crede. Nu vrea sa stie de nimic, e deja prea departe in larg ca sa mai asculte indemnuri soptite de pe tarmuri invaluite in teama.
E doar o biata inima. A mea. O simpla inima si patru anotimpuri care se succed fara noima. Fara timpi definiti clar. Fara sa le pot controla. Fara sa pot alege.
Poate as putea macar sa ii promit ca vara viitoare va fi mai lunga, iar toamnei inimii mele sa-i strang frunzele, una cate una, sa le pastrez si sa le daruiesc acelora care inca mai cred ca ceea ce ei au uscat mai poate aduce vreodata o primavara intr-o inima … ca a mea … ca a ta…