Nu reusesc nicicum sa ma smulg din capcana dulce a sarbatorilor din acest an. Simt ca inca incerc inertial sa aman momentul in care reintru cu toate activitatile in normal, inclusiv cu scrisul – care de altfel nu este o necesitate, ci o mare placere. Pomul inca e nedesfacut, fiind primul an din viata mea in care am impodobit un brad artificial, asumandu-mi dezavantajele olfactive si beneficiind inca de cele vizuale, nealterate.
Am fost aproape sigura ca de ziua mea, care a fost pe opt ianuarie, ma voi pune pe scris si nu ma voi mai opri. Nu a fost asa. Pur si simplu nu am reusit sa ma mobilizez. Si nici nu am vrut sa fortez nota. Poate pentru ca nu m-am putut hotari despre ce sa scriu mai intai.
Ma tot gandesc la varsta mea si am sentimentul ciudat ca trebuie sa o retin, pentru ca e o cifra oarecare si nu rezultatul insumarii unor ani pe care i-am parcurs de la nasterea mea si pana in prezent. Nu simt ca sunt in stare sa mi-o asum in totalitate. Si mai am si senzatia ca atunci cand stau de vorba cu femei sau barbati mai tineri decat mine, sunt mai mica decat acestia si trebuie sa ma straduiesc sa-mi amintesc de la ce nivel (strict la varsta ma refer) vorbesc. M-am linistit intr-un fel cand am citit in romanul lui Gabriel Garcia Marquez – A trai pentru a-ti povesti viata –, ca marele romancier aminteste de o senzatie similara, pe care a trait-o chiar si tarziu, spre batranete, alaturi de tinerii carora le vorbea adeseori despre scris.
De patru zile am patruzeci si doi de ani. E al treilea an cu cifra zecilor patru in varsta mea.
Nu stiu daca m-am maturizat si sunt mai inteleapta, dar cu siguranta pot sa spun ca am mai multa rabdare. Si cu ceilalti, dar si cu mine (foarte important!).
Nu mai incerc cu disperare sa dovedesc ceva, cuiva, daca demersurile pe care le fac in acest sens contravin flagrant cu felul meu de a fi, cu ceea ce gandesc.
Am invatat sau am priceput – intr-un final -, ca timpul trebuie gestionat cum se cuvine si nu trebuie risipit langa acei oameni care nu au nevoie de el.
Plansul mi se pare o usurare si o binecuvantare, nu ceva de nedorit. Cea mai naturala si fireasca cale de a-ti descarca durerea, care altfel s-ar ascunde perfida, gata sa te macine, cand te astepti mai putin.
Sunt multumita ca pot iubi oamenii cu tot cu greselile si cu neajunsurile lor. Dar in egala masura invat sa ma corectez si sa nu mai fac si eu aceleasi greseli, care imi displac atunci cand le sesizez la ceilalti.
Am invatat foarte multe lucruri despre mine. Despre ceea ce ma linisteste, despre ceea ce imi face placere, despre ce sunt capabila sa fac, prin propriile forte – uneori cu mari sacrificii -, si la fel de important, despre limitele mele.
Stiu ca sunt lucruri pe care le-am schimbat la mine, lucruri la care inca lucrez sa le schimb si altele pe care nu le pot schimba vreodata. Fac parte din mine. Eu sunt ele si ele sunt eu.
Ma bucur enorm ca am invatat sa fiu mama. Niciodata nu o sa-i spun fetei mele ce asteptari am eu de la ea. Cred ca important este sa-si onoreze propriile asteptari. Sa aiba propriile dorinte si aspiratii. Ea sa viseze, eu sa veghez doar…
Nu mai cred de multa vreme in clisee cand e vorba de iubire. Iubirea este nemarginita, acest sentiment este de necuprins si are nenumarate nuante. Creste, descreste, uneori tulbura, alteori limpezeste, te inalta ori te doboara, se insinueaza incet sau fulgerator, te echilibreaza ori te dezechilibreaza complet. E magica.
E o bucurie imensa sa intalnesti oameni mai buni decat tine. In loc sa-i invidiezi, e minunat sa-i poti admira si iubi. Sa te bucuri ca poti invata ceva de la ei.
Nu cred ca esti vreodata indeajuns de pregatit pentru ceea ce iti poate rezerva soarta. Indiferent daca ai douazeci, treizeci, patruzeci sau optzeci de ani. Tineretea poate iti da doar iluzia ca tie nu ti se poate intampla ceva azi. Poate doar candva.
Am invatat atatea, si atat de multe mai am de invatat.
Am patruzeci si doi de ani. Si inca invat sa traiesc….
