„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Amanunte

de

Viata noastra e plina cu amanunte, de care ne agatam, ca pestii in plasa pescarilor iesiti inainte de rasaritul soarelui sa-si astepte rabdatori prada. Desi ne credem – si avem senzatia iluzorie ca suntem – liberi, in realitate picioarele, mainile, ochii, inima, urechile, sangele ce ne curge prin vene, si mai ales creierul nostru, sunt prinse fara scapare in cioturi de viata, de care nu ne putem desprinde, ca si cum sfori nevazute ne tin legati de o increngatura ciudata de lucruri neinsemnate. Dar apasatoare. Obsesive. Chiar delirante.

Urechile noastre ne tradeaza jalnic cand ne soptesc, sub impulsul unui gand nepoftit, cateva cuvinte grele scuipate de cineva la suparare. Mintea incearca sa culeaga motive ca sa spele rusinea, ori durerea, ori ura, dar habar nu stie cum. Mecanismul de aparare autodeclansat se impotmoleste undeva, vindecarea e paliativa, fara a atinge punctul in care ai ajunge la eradicarea completa a traumei. Un amanunt. Penibil. Doar atat ne tine – habar n-avem cate nopti si zile ale vietii noastre – captivi intr-o stare de neliniste sau de lehamite. De durere surda. De insomnie presarata cu monologuri ce-ti macina fiecare fibra a corpului ce tanjeste la odihna somnului care intarzie sa se arate.

Un miros de parfum pe care-l inspiri in urma unor pasi straini. E de ajuns sa ne impinga o doza de adrenalina direct in inima si sa ne tremure picioarele ce stateau bine-mersi, intr-un repauz lenes, indoite din genunchi, intr-un oarecare parc, pe o oarecare banca. Si mintea e invadata ca un ciclon necrutator de amintiri care se bulucesc sa iasa calcandu-se unele pe altele in picioare. Si pulsul creste cu repeziciune. Si simti cum te umpli de cald, de duiosie, de freamat. Esti paralizat de o senzatie de placere de care habar nu aveai ca ar mai putea salaslui in tine. Clandestin. Si ai vrea sa intepenesti acolo, in secunda aceea navalnica imbibata cu parfum de trecut. Dar parsiva secunda a prezentului te smulge brutal si te arunca inapoi, langa plasa cu alimente bio asezata cuminte langa tine, priponita de spatar. Intinzi mana dupa un mar. Il mirosi. Il stergi neglijent de coltul hainei. Musti. Ca sa-i dai stomacului fibre si sangelui putina glucoza. Esti un om atent la sanatatea trupului. Ce absurd, ce pacat ca mintea s-a intepenit prosteste intr-un asemenea amanunt…

O dara fina de parfum…

Exact ca in alte dati…

…un flash dintr-un film. O grimasa. Un zambet. O frantura de melodie. O fraza aruncata la intamplare. O poza ingalbenita. Un carliont pe o tampla. Un fosnet de carte. Un oftat. Un suierat de tren. O portiera trantita. Un fum de vreascuri uscate.

Amanunte…

Ne tin legati pe veci de o viata care poate n-ar insemna de fapt nimic fara ele.

Dar nici ele n-ar fi nimic fara noi prinsi in capcana trecutului.

Suntem prizonieri pe veci in amanunte. In maruntisuri de viata.

Cei mai curajosi incercam sa ne zbatem sa rupem plasa ce ne paralizeaza dorinta de a mai explora. De a mai simti altceva. Ceva complet diferit. Fara a compara. De a mai gasi lucruri noi ce ne-ar putea propulsa spre o alta iubire. Spre o altfel de placere. Spre o altfel de intrebare. Spre asteptarea unor altfel de raspunsuri…

De a ne lasa atinsi de alte si nebanuite inca … amanunte

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title