Depresia unei flori uitate

Cu mulți ani în urmă am văzut o ființă dragă mie ofilindu-se încet-încet, ca o floare uitată într-un colț și neudată. O floare frumoasă, gingașă, fermecătoare, dar foarte plăpândă. I se putea citi în privire disperarea cu care căuta o ieșire din existența ei monotonă, plină de neiubire. Sensibilitatea ei era excesivă. Orice gest nepotrivit venit din partea cuiva, apropiat sau nu, o necăjea, orice vorbă mai apăsată o întrista.

Rar o vedeam râzând. Avea un râs ușor, rezervat. Nici nu zâmbea des, dar atunci când o făcea, i se luminau ochii ca două stele și obrajii i se îmbujorau într-un roșu pal, delicat.

Povesteam adeseori despre multe lucruri. Despre nimicuri sau despre lucruri profunde. Ajunsese la o vârstă când se cernuseră deja zbaterile zadarnice și mai rămăsese doar cu regretele și cu amintirile. Se duseseră anii de căutare unul câte unul și acum era doar prizonieră în fortăreața rece a neputinței. Îmi povestea că mereu avusese impresia că trăia la fel de intens două vieți. O viață reală, în care se străduia să facă ce era de făcut, de fapt ce așteptau ceilalți de la ea să facă și o viață imaginară, în care făcea lucruri exact așa cum simțea. Spunea exact ceea ce gândea. Acționa după bunul plac și după sufletul ei însetat. Era în stare să poarte o discuție imaginară cu cineva nopți întregi. Să refacă dialoguri în gând de zeci de ori, până ieșeau așa cum dorea. Până avea toate argumentele ca să tranșeze o situație. Da’ se întâmpla să o epuizeze aceste monologuri nocturne la fel de tare ca și discuțiile în contradictoriu în realitate. Și era mai rău, căci de fapt încărcătura emoțională pe care o acumula rămânea înăuntrul ei. Și adunată zi după zi, lună după lună și chiar în ani, ajunsese să facă ravagii.

Nu mai dormea bine, nu o mai interesa nimic și nu o mai clintea din singurătatea ei nimeni. Sufletul ei era impasibil la orice impuls. Nu o mai îmblânzeau cărțile ei dragi, care îi fuseseră prieteni de nădejde toată viața. Nu o mai interesau prietenii, a căror discuții nesfârșite despre tot felul de mărunțișuri ajunseseră să o irite la culme. Nu își mai dorea să plece nicăieri de acasă. Dacă ar fi putut nu ar fi mers nici măcar după cumpărăturile necesare traiului. Rar, o mai încerca o undă de cochetărie. Și atunci își punea părul pe bigudiuri, singură, apoi se coafa în oglindă. Tot ei i se părea imediat stupidă această încercare și își strângea părul într-o coadă, aproape cu ură,  răzbunându-se pe ideea ei prostească.

Întotdauna când ne vedeam îmi arăta câteva poze cu ea, majoritatea din tinerețe, înainte de căsătorie. Pe atunci avea un zâmbet superb întipărit pe chip. Nu terminase școala, acesta era unul din marele ei regrete. Tatăl ei o forțase să se căsătorească în grabă. Erau vremuri grele pentru toți. Nici nu apucase să își cunoască bine viitorul soț. Să vadă dacă erau potriviți sau nu. Dacă simte ceva pentru el. Nu a apucat să-și dea seama decât după. Și nu simțea. Nu iubea. Iar el era om bun, însă nu știa deloc cum vrea inima ei să fie iubită.

Și s-au dus tare repede anii. Unul după celălalt. Și nu a fost în stare să plece. Și să-și caute fericirea și alinarea. S-a uitat la început la ceilalți oameni. Să vadă ei cum se iubesc și cum trec prin viață. A crezut că poate să învețe și ea cum se face. Dar nici o lecție parcă nu era scrisă pentru ea.  Apoi a cunoscut oameni care i-au înfiorat sufletul și simțurile, dar nu a avut curajul să meargă mai departe. Îi era frică de gura lumii. Și de ea îi era și mai frică. Că se va autodistruge din dor și din dragoste, dacă nu-i va fi împărtășită. Așa că și-a trăit clipele de fericire doar în visele ei nemărginite.

Și apoi, dusă a fost, cu ele cu tot. Într-o zi de iarnă, rece și crudă, ca însăși viața ei neîmplinită.

Draga mea dragă, mi-e foarte dor de tine…