Era odata o fata

Citesc de multa vreme cu mare atentie cam toate textele care imi cad sub ochi legate de relatia dintre copii si parinti, indiferent de varsta copiilor. Unele dintre ele sunt foarte interesante, mai exact, poti identifica clar aspecte pe care le intalnim frecvent in relatia noastra cu proprii copii, sfaturi bune, cu argumente puternice și bine infipte in realitate. In general, daca sustragem esenta din multe texte de acest fel, ne dam seama ca uneori noi insine ne transformam copiii in victime, de cele mai multe ori manati de cele mai bune intentii.

Citesc peste tot sintagma ”timp de calitate”, cu îndemnul de a petrece cât mai mult timp de acest fel langa copii. Totuși, ce inseamna timp de calitate ? Cati dintre parinti inteleg in profunzime sensul acestui indemn ? Daca azi citesc sau aud aceasta recomandare, de maine voi iesi cu copilul zilnic cu bicicleta ? Voi juca sah sau voi colora, vom face impreuna prajiturele la bucatarie sau vom bate mingea într-un parc din apropiere?

Relatia mea cu parintii a fost una relativ bună, sau cel putin asa am perceput-o cam toata copilaria mea. Si totusi, am realizat pe masura ce m-am maturizat, ca toti pasii mari si decisivi din viața mea i-am facut de una singura, fiind practic o singuratica in adevaratul sens al cuvantului. Toata copilaria mea am trait in singuratate, intre adulti cu probleme de tot felul, chiar dacă afara sau la scoala am fost înconjurată de copii. Am primit iubire, dar nu am primit de foarte multe ori incredere. Inainte inca de a intreprinde ceva bun sau nu, cineva s-a indoit de mine, asa incat practic nu am facut decat sa anihilez indoieli, nu sa ma avant in fapte care sa-mi consolideze increderea in fortele proprii. Am fost protejata si ingrijita de fiecare data cand am avut cea mai mica durere fizica. Dar nu am fost intrebata si ce e in sufletul meu. Nici macar nu am fost indemnata sa imi spun vreodata framantarile. Mi s-a spus adeseori să nu mai plang, am fost consolata cu vorbe, dar nu m-a invatat nimeni ce sa fac ca sa simt bucurie. Ca plansul sa nu lase urme. Am crescut aratandu-mi-se cu degetul oameni care au reusit, ca sa-i am ca exemplu, dar mai ales indivizi care s-au ratat, ca sa nu ajung cumva ca ei. Discutiile mai lungi s-au purtat ca sa fiu convinsa ca am gresit, ca gresesc chiar atunci sau ca voi gresi la un moment dat.

Generatii intregi am crescut cu mandria prosteasca ca noi ne-am facut temele si am fost eminenti la scoală fara ca parintii nostri sa fi facut lectii impreuna cu noi. Dar oare nu se poate numi timp de calitate acel timp in care copilul este ajutat de mana mamei să faca literele rotunde si frumoase, in care descopera impreuna pe o harta minunatiile lumii, in care se joaca printre exercitii de engleza ca si cum ar fi un puzzle amuzant, in care matematica poate avea alt farmec dacă mama sau tata sunt langa ei sa ii ajute cand se impotmolesc ? Sau sa ii asculte citind o compunere, sa dea un sfat, un indiciu, sa corecteze cu dragoste si delicatete o greseala…

Eu nu am stiut ce inseamna toate astea, am fost mandra multi ani (prea multi !) ca ma descurc singura, parintii au fost si ei mandri ca nu m-au ajutat la nicio tema. Si azi imi e foarte greu sa cer ajutorul cuiva. Am invatat prea devreme ca trebuie sa ma zbat sa inteleg lucruri care mi-ar fi putut fi accesibile printr-un simplu indiciu, printr-o simpla intrebare pusa la timp si rasplatita cu un raspuns. Am plans groaznic multa vreme in singuratatea camerei mele cand am inteles că oamenii dragi pot muri si nu o sa-i mai intalnesc, cand am vizionat filme cu tragedii pe care nu le-am inteles si nu am avut cu cine vorbi despre ele, cand m-au ranit sau jignit prietenii de joaca si nu am stiut cui si cum sa impartasesc aceste dezamagiri, fiindca relatia noastra a fost una in care am facut toti fata foarte bine nevoilor de zi cu zi, ne-am oferit iubire, imbratisari, dar a lipsit cu desavarsire comunicarea.

Cand am avut propria fetita, am iubit-o din prima clipa necondiționat. Am ingrijit-o cum m-am priceput mai bine, am incercat sa nu-i lipseasca nimic, probabil chiar am rasfatat-o. Dar in primii ani dupa nasterea ei, involuntar am urmat modelul mostenit de acasa. Am vazut mai bine exteriorul decat interiorul. Am subestimat lipsa reactiilor, uitand ce singur poti fi cand adultii se cufunda in problemele lor personale. Am iubit-o enorm inca din prima clipa, insa fara sa observ indicii minore care spulberau aparenta unei copilarii minunate. Viata mi-a aratat insa la un moment dat ca gresesc, si din fericire mi-a oferit si mijloacele de a invata sa repar greselile comise. Cred, si imi sustin cu toata responsabilitatea aceasta afirmatie, ca a fi parinte se invata. Nu peste noapte. Cu rabdare, cu dedicatie, cu dragoste. Nu suntem toti pregatiti sa fim parinti, nu e apriori inteles ca stim sa ne comportam cu copiii, in etapele delicate pe care le traverseaza in copilarie si apoi in adolescenta. (Si mai important, copiii sunt atat de diferiti !). Cred ca se pot acumula cunostinte pe care ai impresia ca le stii, ca pur si simplu te-ai nascut cu ele, ca ai abilitati suficiente pentru a fi un bun parinte. Toti putem invata cate ceva. Doar sa dorim sa ne informam corect. Sa ascultam. Sa ne educam in primul rand pe noi. Sa stim cum sa vorbim cu copiii nostri, cum sa-i motivam, cum sa le crestem stima de sine. Asta presupune inainte de toate sa-i ascultam. Si ma refer nu doar la a le asculta vorbele, care de multe ori se incapataneaza sa nu iasa. Pentru ca ei nu sunt pregatiti sa-si exprime prin vorbe sentimentele. Ei o fac prin fapte sau prin cai pe care le putem dezlega doar daca invatam cum sa o facem. Chiar putem alege sa petrecem timp de calitate, atata vreme cat intelegem ca esenta acestui fapt este comunicarea si conexiunea mentala pe care o putem stabili cu copiii nostri, fiind in preajma lor. Indiferent de ceea ce facem impreuna : jocuri, teme, cumparaturi. Simpla noastra prezenta langa ei, zi si noapte, nu inseamna nimic daca gandurile noastre sunt cu totul in alta parte: la birou, la necazuri, sau la probleme sentimentale.

Scumpii nostri copii au si ei temeri, frici și multe experiente noi de descoperit si infruntat. Noi trebuie sa le le fim alaturi si sa intelegem ca putem fi parinti mai buni maine decat azi, daca acceptam in primul rand ca putem invata cum sa facem asta.

Noi doua am ales la un moment dat impreuna sa ne consolidam relatia. Cu foarte foarte multa rabdare. Pot afirma ca este cea mai uimitoare si coplesitoare experienta pe care am avut-o vreodata. Sa descopar cine este omul caruia i-am dat viata si sa ma las si eu descoperita, cu bune si cu rele, iubita neconditionat.

Ieri, D. (fetita mea) a scris cateva randuri, pe care a vrut sa mi le citeasca. Asta in contextul in care in ultima perioada au plecat din aceasta lume oameni de care a auzit, sau chiar i-a cunoscut destul de bine. Cu permisiunea ei, fara nici o omisiune sau adaugire, va redau aceste randuri. Va suna ceva cunoscut ?

„Era odata o fata care se intreba oare ce o sa se intample cand va muri. Daca intr-adevar o sa mearga in Rai sau o sa fie moarta pentru totdeauna. Adica daca va muri nu va mai vedea nici macar negru ; nimic!! Si va astepta pana se va trezi ?! Problema e ca nu o sa se mai poata trezi. Deci lumea nu va mai exista ? Dar ea va fi acolo, sau nu ?Sau poate doar viseaza ca e acolo ?Dar daca ar visa inca ar fi in viata, s-a gandit ea. Multe nopti s-a gandit la asta. Si inca nu are niciun raspuns satisfacator. Dar pana sa afle va mai dura mult, asa ca ea va sta linistita si bucuroasa ca e inca mica si o sa mai aiba parte de multe bucurii in continuare !!! Oare o sa-si raspunda vreodata la intrebare ? Va rog, spuneti-va parerea.” 

Deci, poate ar fi minunat sa ne dorim mai mult decat sa avem copii eminenti, sa avem copii sanatosi. Copii care nu neaparat sa ne faca mandri de ei, ci sa ne faca sa zambim, iar zambetul nostru sa ii insoteasca ca un antidot pentru toate greutatile, pe drumul deloc usor al vietii.