Orice inceput, asteptat sau nu, premeditat sau surprinzator, are nevoie de un punct de plecare, de linia aceea de start de la care pleci de unul singur la drum, fara o directie clara, dar cu dorinta de a ti se alatura macar un singur suflet care ti se potriveste, crede si simte asemenea tie.
Conteaza prea putin sau deloc cine sunt, ce fac, ce varsta am, daca am o familie mare sau mica, daca mai am frati sau surori.
Ceea ce conteaza cu adevarat in povestea mea de viata este marea mea dragoste, de care nu m-am dezis niciodata: cuvintele. E o dragoste care dureaza de peste trei decenii si in care cred cu toata fiinta mea. S-a maturizat o data cu mine, dar nu am lasat sa se dilueze entuziasmul, prospetimea si efervescenta inceputului.
Cuvintele le-am pus in tolba mea de drumet, pornind pe o cale pe care nu am strabatut-o nicicand, dar am visat-o mereu.
Pot spune ca scriu de cand ma stiu. Insa cel mai mult “scriu” in ganduri razlete din zi sau din nopti fara somn, fara a avea prilejul de a face auzit monologul nerostit……
Este o provocare deloc simpla, uneori chiar obositoare, indarjirea de a conserva pe termen lung harul de a “masura” faptele si trairile fericite sau mai putin fericite prin cuvinte, asa cum un artist traieste si simte prin arta lui. Scrisul in gand (doar pentru mine) este ca o dragoste neimpartasita … Pana astazi …
Daca ar fi sa ma privesc acum, la maturitate, intr-o oglinda a carei reflexie mi-ar reda nu chipul, ci sufletul, m-as regasi intreaga in cuvintele lui Octavian Paler:
„Adev?rata “m?sur?” a vie?ii unui om nu se poate ob?ine decât prin “lipsa de m?sur?”, dorind “f?r? m?sur?”, îndr?znind “f?r? m?sur?”, iubind “f?r? m?sur?”.”
Cuvintele mele sunt inca nerostite … Sper sa scriem de acum impreuna, iar dincolo de intelesul lor brut si neslefuit, sa surprindem si sa evocam clipe de viata … traite sau doar inchipuite …