Am citit cu ceva timp in urma, intr-o carte de psihologie, o relatare a unui experiment care mi s-a parut extrem de interesant. Intr-un acvariu, pestii au fost separati in doua grupuri cu ajutorul unui obstacol din sticla. Initial, pentru o perioada de timp, cei dintr-o parte a obstacolului voiau sa treaca dincolo, si invers, fara sanse de reusita, bineinteles. Dupa un timp, obstacolul a fost extras din acvariu. S-a putut observa ca acestia, desi nu mai erau practic impiedicati de absolut nimic sa treaca de granita ce-i separa nu demult, au ramas in zonele delimitate clar inainte prin obstacolul transparent. Desi granita fizica nu mai exista, in subconstientul acesotra, ea era tot acolo, limitandu-le gradele de libertate.
Acelasi lucru l-am observat acasa, cu cei doi catei ai nostri. Initial, acestia au fost lasati sa circule peste tot in casa, inclusiv la mansarda. Urcau scarile pe intrecute, cu o repeziciune uimitoare. Pentru ca ajunsesera sa faca stricaciuni destul de mari, ne-am gandit sa le limitam partial accesul in spatiile locuintei, si sa aiba voie doar la parter. Concret, le-am facut un obstacol dintr-o cutie mare de carton la baza scarilor, pentru a nu mai putea trece dincolo de aceasta. La inceput au fost iritati si zgariau cu furie cutia de fiecare data cand voiau sa urce si constatau ca nu o pot face. Apoi s-au linistit, incet, incet, iar intr-un final, cutia imensa s-a transformat in doua perinite decorative, pe care le-ar putea sari dintr-un foc. Si totusi nu o fac, ca si cum cutia obstacol ar fi in acelasi loc.
Nu vreau sa ma adancesc foarte tare in reflectii psihologice, pentru ca nu sunt acreditata sa am astfel de pareri. Totusi, ca un observator oarecare, nu pot sa nu ma minunez de puterea obisnuintei – din nou folosesc un termen uzual in viata de zi cu zi, care cu siguranta are un corespondent bine definit in psihologie.
Si nu pot sa nu ma intreb, daca aceste manifestari observate de cercetatori sau de mine insami, fara sa premeditez catusi de putin un astfel de experiment pe micii mei prieteni canini, nu se regasesc in vietile noastre, in manifestarile noastre, in abandonuri, in esecuri, in lipsa de incredere, in sovaiala de a incerca sa schimbam ceva in viata noastra chiar daca ni se ofera la un moment dat o oportunitate, o nisa favorabila pe unde ne-am putea strecura spre altceva.
Oare daca repetam prea mult copiilor nostri ca nu sunt suficient de sarguinciosi, de cooperanti, de atenti, de motivati la scoala sau la orice gen de activitate pe care o practica, nu vor ajunge sa creada ei insisi ca astea le sunt limitele si chiar si atunci cand ar fi capabili sa le depaseasca nu vor fi in stare din pricina barierelor psihologice construite fara voia noastra in jurul personalitatii lor? Vor reusi sa ajunga adulti liberi de prejudecati, gata sa ia cu curaj viata in piept si sa experimenteze orice provocare pe care le-o va scoate in cale viitorul?
Oare daca cineva drag ne va spune mult timp ca suntem plinute/plinuti..vom putea sa ne vedem vreodata slabi chiar daca ne-am straduit din rasputeri sa dam kilogramele jos si am reusit in final sa ajungem la greutatea dorita? Sau vom continua sa vrem acelasi lucru – inertial-, oricat de promitator ne-ar oglindi sticla cu reflexii trupul subtiat de curele interminabile si obositoare? Si vom vrea mai mult, si mai mult, caci mintea noastra va mai refuza sa spuna stop, chiar si atunci cand vom imbraca haine pe care nu le-am mai putut purta de ani buni iar cei din jur ne vor complimenta cu admiratie.
Oare daca cineva drag ne va spune ani de zile ca ne iubeste, ca suntem insasi luna de pe cer, centrul universului, aerul pe care il respira, visul cel mai de pret, vom putea vreodata sa intelegem un moment (posibil) in care s-ar putea schimba totul – dintr-un motiv sau altul – si am putea deveni pentru acel cineva drag un om obisnuit, ca oricare altul, o persoana comuna…o amintire (frumoasa..).? Sau nu vom reusi niciodata sa intelegem ca s-a schimbat iremediabil trecutul? Iar noi nu vom face altceva in anii ce vor urma decat sa asteptam cuminti si resemnati, ori sa luptam (daca suntem mai ofensivi) sa reconstruim un sentiment si o legatura ce s-au stins, au apus, dar in subconstientul nostru ele exista, sunt tot acolo si nu le putem converti si depasi sau trece intr-o alta sfera. In cea reala – conectata la prezent, oricat ar fi de dureros de acceptat.
Oare putem cuteza macar sa privim dincolo de obstacole, atunci cand ele exista, sau macar sa ne intrebam cine si pentru ce ni le-a scos in cale? Oare am putea incerca sa nu facem din obisnuinta un mod de viata si atunci cand ni se inchide o usa sau ni se infunda o poteca, sa intelegem mai repede ca putem sa cautam si alta iesire (intrare), sa exploram un alt drum?? Caci avem doua optiuni: sa schimbam ceva in viata noastra sau sa ne resemnam sa imbatranim asteptand un semn ce poate sa nu mai vina nicicand. Oare vrem sa le punem copiilor nostri aripi sa zboare mai sus decat am facut-o noi vreodata, ori le punem la picioare pietre grele care ii vor tine tintuiti langa noi, de un pamant pe care noi insine nu am stiut mereu sa calcam cum se cuvine? Si chiar si atunci cand ii vom elibera, ei nu vor mai sti sa desluseasca clipa in care constrangerea nu mai exista, latul nu le mai limiteaza desprinderea, sansa si zborul??…
Intrebarile raman, pentru mine, pentru voi, cei care doriti sa va ganditi la aceste lucruri… Eu inchei cu un citat care mi-e foarte drag si la care ma intorc deseori, atunci cand raman prea mult intr-un punct din care nu stiu incotro sa o apuc. Citatul suna in felul urmator „Cand o usa se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uit?m atât de mult la u?a închis? c? nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.” (Hellen Adams Keller)
