Încă mă dezmeticesc greu în acest început de an. Conectată prea mult la mijloacele de comunicare on line, am senzația că trăiesc în fugă nebună viețile altora, mai precis părți din ele, acelea pe care vor să le împărtășească cu toată lumea sau restrictiv, cu prietenii lor virtuali.
Și am mintea plină de pomi de Crăciun, de mâncăruri abundând pe mese întinse, de călătorii scurte de câte un week-end la schi sau la câte un resort prin țări cu soare și mare, de politică internă sau de polemici între politicieni de pe alte meleaguri, de glume bune sau glume proaste, de diete minune și de exerciții fabuloase care te transformă în zeiță în câteva săptămâni, de promoții la tot ce vrei și ce nu vrei, de la haine la lămpi, de la căciuli la colțare. Am citit mult, articole bune și texte mai puțin bune. Am văzut oameni fericiți și încântați să experimenteze relații noi, călătorii fabuloase la mii de kilometri distanță. Sau m-am întristat citind vești rele și despre tragedii cumplite.
Și așa s-au strâns toate în mintea mea la trecerea dintre ani, încât am impresia că trebuie să fac un efort extraordinar pentru a mă reseta și a intra în mersul normal al lucrurilor, în această perioadă de început de ianuarie.
Zilele astea sunt dedicate premeditat debarasării de toate informațiile virtuale neimportante și nesemnificative cu care m-am ales din călătoriile mele on line și de revenirea cu picioarele pe pământ la viața de zi cu zi, cu tot ce implică ea.
Simt nevoia să-mi fac planuri și mai ales să fac tot ce îmi stă în putință să mă țin de ele. Anul trecut a fost pentru mine un an ciudat, destul de greu și presărat cu câteva încercări importante. Un an în care am fost însă mai echilibrată decât în ultimii zece la un loc. Un an în care m-am uitat mai puțin înspre mine și mai mult înspre ceilalți. În care am recunoscut că nu pot face totul de una singură, că am nevoie de ajutor, susținere, încurajare. În care am înțeles că uneori trebuie să pierzi ceva azi, conștient, ca să poți câștiga mâine.
Un an în care am conștientizat cât sunt de vulnerabilă în fața încercărilor neașteptate ale vieții. În care am simțit în câteva zile cum e să ai sănătate și poftă de viață și apoi brusc să poți plânge amar, strivită de o banală foaie de diagnostic. În care azi ești nefericită și mâine poți fi iar pe val, plină de speranță.
Și totuși, încerc un sentiment de liniște și de relaxare și mă bucur că dincolo de ce am învățat din încercările altora, ori din propriile zbateri, fie ele reușite sau eșecuri, m-au făcut să îmi reamintesc niște lucruri extrem de importante. Am reușit să îmi stăpânesc mai bine emoțiile și să nu mai oscilez între stări de bucurie și entuziasm extreme, și stări de liniște, reculegere sau chiar izolare. Am reușit să am răbdare cu mine și cu ceilalți. Să am așteptări mai realiste de la oamenii din jur și să nu supraevaluez ceea ce pot eu oferi, epuizându-mă la maxim.
Am pus în practică teorii pe care le știam de mult dar mă încăpățânam să le ignor, și am văzut spre surprinderea mea că funcționează. Am redescoperit câteva lucruri esențiale, vechi, dar uitate din prea marea grabă de a trece prin viață căutând cu orice preț iluzia unei fericiri abstracte.
Am reînvățat că dragostea nu trebuie să te umilească, să doară, să te transforme în altcineva.
Am redescoperit că prietenii sunt o mare și frumoasă familie, e important să știi să-i păstrezi, să fii lângă ei, să te lași ajutat. Le mulțumesc prietenilor mei pentru bunătatea lor, pentru răbdare, pentru solidaritatea în momentele dificile din viața mea.
Familia e nucleul de bine, de căldură, de iubire, de prietenie și de siguranță. Locul în care ești iubit necondiționat, alintat, ridicat când ești căzut, protejat. Am încetat să fug de cei care mă iubesc cu adevărat.
Mi-am întărit convingerea că lucrurile vechi și îngropate trebuie lăsate așa cum sunt. A le răscoli, chiar cu scopul nobil de a îndrepta ceva, nu face decât să redeschidă căi spre suferințe noi, pe cicatrici lăsate de răni vechi.
Nu încep o zi fără să citesc ceva. Câteva rânduri care îmi merg la suflet sunt balsam pentru toată dispoziția mea peste zi. Sunt oameni pe care îi citesc cu drag, de multă vreme, cărora vreau să le mulțumesc pentru harul lor, pentru franchețe, pentru că-și lasă deliberat sentimentele și trăirile sub ochii noștri, făcându-ne să ne descoperim câteodată chiar pe noi înșine, într-o postură nebănuită.
A ignora violența, provocările verbale, vulgaritatea, nu înseamnă a fi laș. E pur și simplu o banală măsură de autoprotecție. E profilaxie. E la fel de sănătos ca și îndemnul de a mânca fructe și legume sau de a consuma apă suficientă pe parcursul unei zile.
Și mă repet, sunt vulnerabilă. Suntem extrem de vulnerabili. Mereu pe un câmp de luptă: cu oameni – ostili sau aliați, cu boli ce stau parșiv la pândă, cu noi înșine. Fie că recunoaștem, fie că nu. Tot atât de repede însă trebuie să uităm acest adevăr, pentru a nu fi într-un continuu atac de panică. Nu avem timp pentru a digera sau a procesa această amenințare.
Sunt multe de făcut, de experimentat, de învățat și de pus în practică. Nu ne rămâne decât să ne dorim să fim sănătoși. Dar și pentru asta să nu uităm că suntem datori să facem câte ceva.
Cu aceste gânduri, vă doresc un an frumos, bun, plin de dragoste!
Și bineînțeles, să ne reîntâlnim cât mai des printre rânduri…
