Cicatrici

La inceputul anilor 90, nasa mea, care era de altfel si matusa prin alianta a mamei mele, a descoperit o tumora maligna la san. A fost operata la Targu Mures si i s-a extirpat tot sanul bolnav. Nasii meu nu aveau copii iar nasa era o femeie extrem de fina si delicata. Vestea bolii ei ne-a survenit brusc, iar imaginea sanului ei taiat cu o cicatrice inca sangerie ma urmareste inca si azi, dupa atata vreme. Nimeni nu a vorbit despre operatie si consecintele ulterioare, despre tratament si sansele de a se face bine, cel putin nu de fata cu mine, desi o vizitam destul de des. Pana s-a stins, totul a fost invaluit intr-o tacere complice, ciudata si apasatoare, care nu s-a risipit nici macar dupa disparitia ei.
Dupa ce am terminat facultatea, mama mea s-a operat la san, punandu-se in urma biopsiei si examenului histopatologic diagnosticul de tumora maligna. Eram tanara si plina de viata, dornica sa-mi construiesc pe puterile mele destinul. Vestea m-a lovit ca un fulger si m-a pus la pamant intr-o clipa. Mi s-a recomandat sa pastrez discretia si sa nu-i spun de aceasta boala, mai ales ca i s-a facut o interventie conservatoare, fara extirparea totala a sanului. Mai exact, sa trecem sub tacere malignitatea si sa o mint, spunandu-i ca a fost o tumora benigna, fara consecinte ulterioare grave. Asta am si facut, inghesuind toata durerea crunta pe care o simteam in tacere. Mama insa a aflat destul de repede adevarul, incercand la randul ei sa mascheze suferinta si spaima, pentru a nu ma afecta pe mine. Asa incat am suferit ingrozitor fiecare in tacere, fiecare cu noptile proprii de singuratate si neputinta, de durere si resemnare. Acceptarea adevarului de catre amandoua, fata in fata, a venit mai tarziu, cand a fost deja foarte greu sa mai stergem raul facut in mintile noastre. Era ca si cum pierdusem startul. Si ne adunam ultimile puteri in incercarea de a reduce handicapul acestei plecari intarziate in cautarea unor solutii viabile.
Mama a devenit din ce in ce mai sensibila, eu m-am adancit din ce in ce mai mult in anxietate. Cu precizarea ca pe atunci acest termen imi era pur si simplu strain la modul propriu. Tarziu am intrezarit asocierea lui cu noptile mele de nesomn, cu raul inexplicabil, cu durerile in piept sau nodul in gat, cu lipsa oricarei dorinte de a mai face ceva cu bucurie. Au fost noua ani de zile in care nu am reusit pe deplin sa ducem povara asta impreuna, ci am incercat fiecare, separat, sa-i facem fata. Ani cu jumatati de adevar, in care mama nu imi spunea totul despre starile ei, iar eu nu-i spuneam totul despre rezultatele investigatiilor, ca sa nu o demoralizez si sa-si piarda speranta. Numai ca sa fac fata cuvantului ingrijire paleativa mi-au trebuit zile si nopti de lupta cu mine, care apoi s-au transformat in ani. Ani pe care simt acum ca pur si simplu aproape i-am pierdut, fiecare in parte, si pe care puteam sa-i castigam impreuna. Poate am fi putut impinge chiar si deznodamantul mai incolo.
Azi imi dau seama ca putea sa fie totul altfel, puteam sa strabatem altfel acei ani. Nu e bine, nu trebuie sa luptam singuri cu o boala atat de cruda, nici victima ei directa, nici cei care o iubesc. Adevarul intreg impartasit te ajuta sa te mobilizezi si sa cauti solutii. Neaparat impreuna. Solutii care chiar exista la ora actuala. Impreuna poti gasi cei mai buni medici, cele mai bune resurse sa finantezi interventia si tratamentele ulterioare, dar cel mai important, poti gasi resurse interioare imense pentru a lupta. Cuvintele trebuie rostite cu voce tare si raspicat, optiunile bine cantarite si analizate. Poti lupta si poti trai in acelasi timp, in adevaratul sens al cuvantului, cu conditia sa faci impreuna cu cei dragi acest lucru, cu familia si prietenii.
Azi stiu ca zambetul pierdut si mintea ratacind mereu prin neguri pot afecta grav persoane dragi care te cauta cu infrigurare si nu mai pot trece de bariera pe care o pui involuntar in jurul tau.
Azi stiu ca e extraordinar sa stii cu ce lupti, pentru ce lupti si mai ales ca poti castiga orice batalie daca nu esti singur.
Pentru ca boala poate fi invinsa, insa tacerea ucide.