Iti mai amintesti cum ne iubeam, atunci…? Tineri, nebuni, fara nicio grija in afara de indoielile noastre comune, de foamea noastra de iubire, de teama de a nu ne pierde unul pe celalalt… Si cum ma dezmierdai ciufulindu-mi parul scurt si rebel, glumind ca o sa ma parasesti pentru o juna cu par lung si matasos intr-o buna zi, doar ca sa ma vezi infuriata de neputinta si gelozie. (?)
Si ne-am parasit unul pe celalalt intr-o zi oarecare. Fara sa intelegem prea bine pentru ce anume. Pentru ce fugeam unul din calea celuilalt. Incotro plecam sa cautam altceva, cand aveam lumea la picioare.
Ce nesabuiti am putut fi, crezand ca de ne vom intoarce intr-o zi, oricare dintre noi, celalalt va fi tot acolo, neschimbat, asteptand sa continue sarutul inceput, sa duca la bun sfarsit mangaierea ramasa neterminata, zambetul incremenit pe obrazul fierbinte, soapta nesoptita decat in gand, visul frant fara rost …
Eu, in nebunia mea, m-am agatat de un lucru stupid, facand din acesta un legamant ciudat cu trecutul, cu tine, cu noi doi. Si am legat trecutul de fiecare clipa din prezent cu fire subtiri, incalcite si apoi descalcite, ca si povestea noastra. Si foarfeca nu a mai taiat parul meu, si pletele de culoarea castanelor toamnelor mele tarzii au inceput sa se reverse cuminti pe umar, asteptandu-te. Si au crescut an dupa an, mangaindu-mi spatele si incolacindu-se cuminti in jurul taliei. Ani la rand am batut strazi si orase, dar nicicand drumul nostru nu ne-a adus in acelasi loc. Sa te lasi sedus iar, cu ochii si cu inima, de pletele mele lungi, mangaiate de vant.
Nu eu mi-am lasat parul sa creasca, ca un ultim rod al sperantei. El, pur si simplu a crescut pentru tine. Pentru tine, care niciodata nu l-ai vazut asa, niciodata nu l-ai dat la o parte de pe chipul meu, nici macar o data nu i-ai simtit mireasma de flori invaluindu-te.
Si in ziua cand cozile grele au cazut zadarnic pe podea, am stiut ca ai iesit de tot din viata mea. Doar atunci ai plecat. Doar atunci ai murit.
Nu te mai astepta nimeni si nimic.
