Text dedicat lui Bunu, caruia am reusit (pentru ca mi-am dorit enorm) sa-i strang mana la timp, tare de tot, si sa-i spun cat de mult il pretuiesc. El a fost un bunic, eu inca sunt o mama. Iar noi doi – si o spun cu mandrie si cu recunostinta – am fost prieteni.
De ce doar atunci cand sufletele noastre au purces spre o lume fara durere, cand trupurile noastre s-au metamorfozat in ingeri alunecand spre timpuri fara de hotar, cineva va scrie pentru noi randuri de multumire acelora pe care ii lasam in urma si ii vom veghea din vesnicie pana ne vom reintalni din nou?… De ce nu am putea chiar azi, cand inca ii putem imbratisa strans, zambi, ocroti, plange sau rade alaturi de ei, sa ii asiguram noi insine ca ii iubim, ca ii pretuim, ca ne sunt dragi, ca ne sunt prieteni???
Prietenie…
Un concept, un adevar, un fals, o cacealma, o binecuvantare, un esec, o sansa?…
Azi oricine poate fi prieten cu oricine. Suntem prieteni toti intre noi, suntem prieteni cu prietenii prietenilor nostri, cu rudele prietenilor prietenilor nostri. Suntem prieteni in „retea”, suntem prieteni pretutindeni si de fapt nicaieri. Ne cerem prietenia printr-un simplu “click”, o primim sau ne este refuzata sau amanata tot printr-un “click”.
E mai simplu ca altadata, cand ieseam la o cafea, spuneam glume bune sau proaste dar de care se radea cu pofta, ne impartaseam secrete mici sau mai mari, vise sau sperante, bucurii sau necazuri. Ne tachinam, ne ascultam, ne dadeam coate. Pana la prietenie urcam trepte multe si dovedeam ca ne meritam statutul de prieteni, chiar de ar fi durat ani de zile sa parcurgem acest drum anevoios.
Acum nu ne mai supara parca atat de tare un gest nepotrivit sau o vorba spusa la suparare a unui prieten. Investim mai putin, asteptarile ne sunt mai mici. Suntem mai ofensati poate de omiterea voita sau fara voie a unui “Like” la orice postare a noastra, fie ea insemnata, fie neinsemnata. Ne simtitm “apreciati” daca la sfarsitul zilei, starea noastra “virtuala” a rezonat cu starea de spirit a prietenilor nostri virtuali, chiar daca dimineata (cand am postat cu ochii inca lipiti de somn) am fost personajul principal dintr-un trio fad: un om – o cafea – un monitor.
“Reteaua”… e o minune. Simplifica enorm lucrurile. Putem fi oricum, exact cum dorim noi sa fim sau sa fim perceputi. O poza care sa dea bine, un peisaj de vis in spate, un desen creionat minunat de copiii nostri, o imbratisare stransa cu partenerul de viata, o victorie pe plan personal, o diploma scanata, o fotografie langa oameni de seama, o opinie politica, sau pur si simplu un “link” spre ceva sau spre cineva …
– Sunt un astfel de om! … Asta e viata mea! striga in cor “postarile” ce ne compun un chip, o viata, un timp: la trecut, prezent sau chiar viitor …
E o magie, nu???
Dar si ca simpli privitori, e chiar o si mai mare minunatie …Sa stam pur si simplu in fata monitorului si sa exclamam in noi, pentru noi:
Ce familie fericita are M… like
Ce locuri frumoase a vazut T. … like
Ce bine arata la varsta ei … like
Cand mai are timp sa citeasca atatea chestii??? … like ….
Ce om mare a ajuns S. … si am fost colegi … like?! …
Ce copil talentat … seamana cu ea … like!
Aceste “like-uri” care ne insotesc ca o suita de seama postarile de pe retelele de socializare pot insemna o mie de lucruri. Insa – ma intreb – nu sunt prea abstracte pentru un feedback corect si realist, receptionat de cel/cea care posteaza informatii, poze, opinii personale sau ale altora ?… Intrebarea mea e valabila in cazul in care prezenta sau absenta lor conteaza indeajuns de mult in ecuatia unei zile din viata noastra.
E buna “reteaua”, nu vreau sa fiu inteleasa gresit sau sa fiu ipocrita. O folosesc, ma folosesc de ea si viceversa, ea se foloseste de mine. Uneori chiar simt o oarecare dependenta suparatoare si atunci ma “tratez” repede cu o plimbare, o carte sau orice alta activitate. Sunt perfect constienta ca fara cateva duzini de “like-uri” multi dintre voi nu ati avea cum sa cititi acum ce am scris pentru voi si pentru mine insami in acest text. Ar fi imposibil sa stim atatea lucruri unii despre altii, sa vedem cum ne cresc copiii (mai ales daca suntem departe), sa “colindam” locuri unde nu vom ajunge niciodata, sa facem politica sau mai bine zis sa avem opinii vis-a-vis de viata politica sau politicieni, sa sustinem cauze indraznete sau sa ajutam la nevoie – alertati de existenta unui caz grav semnalat de unii dintre noi.
Nu vreau decat sa va reamintesc sa nu uitati ca e minunat sa te vezi cu prietenii din cand in cand, live. Sa porti o discutie face to face. Sa alegi ca intr-o zi, in loc sa te chinui sa incarci cateva zeci de poze pe care sa le vada cateva sute de “prieteni” virtuali, sa-ti faci timp sa te vezi cu cineva care la un moment dat din viata ta te-a ajutat, a fost langa tine sau s-a bucurat cu adevarat cand ai fost tu fericit/fericita.
Sa nu uitati sa spuneti la timp persoanelor dragi “Te iubesc”, “Imi lipsesti”, “Ce bine mi-a prins intalnirea asta cu tine”, “Ce mult a contat aceasta revedere”, “Au trecut anii dar ai ramas un prieten de nadejde”… sau orice altceva ce poti spune celor pe care ii pretuiesti si ii simti cu adevarat aproape. Strangeti-le mana, zambiti-le, imbratisati-i pe prietenii vostri. Inlocuiti macar din cand in cand mult prea uzitata socializare rece si abstracta cu o intalnire de suflet care poate avea o valoare inestimabila.
Nu e vina noastra ca nu ne mai vedem decat rar … sau e??? Inca nu sunt lamurita de tot. Poate astfel trebuie sa platim tributul pentru lipsa de timp, a goanei nebune fie dupa un trai decent, fie dupa atingerea unor ambitii sau idealuri, fie dupa o iubire fara sansa sau dupa lux ori putere …
Fac un salt, folosind drept punct de plecare indemnul sincer pe care vi l-am adresat cu mare drag mai sus. A fost un moment in viata mea in care nu am mai crezut in prietenie. Apoi a venit o alta zi in care am putut sa iert. Si cu inima eliberata de tristete si de neincredere am primit incet, langa mine, oameni dragi pe care i-am lasat sa ajunga din nou langa sufletul meu. Toti gresim. Mai putin, mai mult, chiar foarte tare cateodata si suntem greu de inteles si de iertat. Dar merita macar sa incercam.
Si doar pentru ca am incercat sa iert si sper ca si eu am fost iertata la randul meu cand am gresit, cu voie sau fara voie, pot fi alaturi azi de oameni dragi mie. Imi doresc sa le spun mai des ca ii pretuiesc, ii iubesc asa cum sunt, cu bune si cu rele, la fel cum stiu ca ma iubesc si ei, cu calitatile si defectele mele.
Nu dau nume, nu e nevoie. Ne stim. Pentru ca ne straduim din rasputeri sa ne vedem din cand in cand, sa radem sau macar sa zambim. Ne intalnim, poate nu atat de des precum ne-am dori. Si ne vom intalni in continuare, pana cand …
Insa pana atunci, ar fi minunat sa reinvatam sa alegem corect, iar rasplata va fi pe masura …
P.S.
Consider ca un “like” nu e de ajuns sa ne cunoastem, dar este necesar uneori, ca sa ne putem gasi …
Ce spuneti totusi de o cafea??? … Eu spun “like” …
