Cand am citit textul Simonei Catrina-Roman, in care marturisea ca a fost diagnosticata cu cancer de san in stadiu avansat, am inghetat. Pentru cateva zile am avut senzatia ca, intr-adevar, orice opintire pe care o faceam intr-o directie sau alta era o smiorcaiala ridicola.
Sa scriu? Am incercat. Dar am avut sentimentul stupid ca sunt un vanticel cald care vrea sa topeasca un ocean de gheata. Cu inima de gheata trebuie sa fii ca sa nu iei asupra ta macar o mica farama din drama Simonei, care ne poate ajunge la fel de bine pe oricare dintre noi. Chiar daca o insotim cu ganduri bune si calde, lupta este a ei, insa mesajul nostru de speranta si solidaritate trebuie sa o insoteasca in aceasta lupta, pe care sa o duca la bun sfarsit, neaparat invingatoare.
Din pacate (sau din fericire!), nu suntem anuntati in prealabil ca ne va lovi o tragedie crunta. Si, atunci cand ne loveste, ne schimba atat de mult viata, incat aproape nu mai putem intelege cum am trait pana atunci, atat de senini, sau atat de inversunati… Lucruri care pareau pana in acel moment banale, capata o dimensiune colosala, gesturi care erau firesti, incep sa devina greoaie, ca si cum ni s-ar fi legat la picioare pietre de moara. Cerul capata o alta culoare si devine cu adevarat viu, atunci cand lasi in spate camerele austere din spital, oamenii par ciudati cand se plimba fara grija pe strada, cand tu stii ca primejdia nevazuta ii pandeste la fiecare rasturnare de ceas a vietilor lor.
Cand te loveste o nenorocire, pe tine sau pe cineva drag, iubit, ti se par atat de blande amintirile in care ai plans orbeste langa un telefon care nu mai suna, in care ai pierdut nopti pline de stele, bocind o relatie care ti-a insurubat in suflet umbre de neliniste și suspiciune, in care te-ai enervat in concediu ca nu au fost camerele destul de luminoase, sau pur si simplu ai ratat camera cu vedere la mare. Ti se pare prosteasca teama de dentist si stupida incrancenare cu care voiai sa dai jos doua kilograme care s-au pus pe solduri si nu-ti vine bine fusta. Nu intelegi de ce te enervai atat de usor din orice, de ce ai tot amanat sa faci lucruri pe care ti le doreai, ori de ce ai facut lucruri care te suparau, doar pentru ca voiai sa fie altii multumiti.
Cand esti in mijlocul unei dureri care te zgaltaie din temelii si trebuie sa lupti pentru viata ta sau a altuia, esti supraom. Abia atunci realizezi cat de multe poti sa faci. Cat de mult poti lupta, asa cum nici habar nu aveai ca poti. Cata putere gasesti sa te ridici pe tine si uneori chiar si pe ceilalti, care se lasa doborati de durere si de teama pentru viata ta.
Cand esti cazut, te minunezi ca vezi mai multe lucruri decat atunci cand erai sus. Ca pretuiesti momente pe care le-ai fi traversat poate cu nebagare de seama, sau treci peste altele pe care le-ai fi pus la suflet si le-ai fi purtat ca pe o povara fara rost, in loc sa le lasi pe drum si sa-ti vezi de calea ta. Cand ne doare, ne facem o lume a noastra. O lume in care trebuie sa ne vindecam si apoi sa reinvatam sa traim in lumea cea mare care ne va inghiti din noi. Sa reinvatam sa traim mai bine, mai frumos, mai fericiti, mai senini.
La fel ca si toti prietenii si cititorii care s-au bucurat de scrierile atat de frumoase ale Simonei, sper sa se insanatoseasca repede si sa scrie iar pentru noi, texte aducatoare de zambet, de nostalgie si bucurie, ca si pana acum.
Simona a scris in ultimul numar al Revistei Tango – Marea Dragoste urmatoarele randuri:
“Acum mi-e cel mai greu. Nu am nicio îndoială că acum parcurg cea mai afurisită perioadă din viața mea. Corăbiile mele sunt bete, ca în poemul lui Arthur Rimbaud. Nu știu ce am, nu știu ce vreau, nu știu ce merit. N-am trăit niciodată mai greu decât acum. Am traversat perioade de neiubire, de sărăcie, de derută, dar ceea ce respir acum e dincolo de orice imaginație”
Draga Simona, credem foarte tare in tine! Si stim ca vrei si meriti sa fii sanatoasa! Iar noi far am vrea sa-ti fim!
