Vrem sau nu vrem sa recunoastem, existenta noastra se desfasoara sub semnul raportarii la cineva sau la ceva. Totul e relativ – am auzit de o mie de ori, dar rareori stam sa deslusim adevarul din spatele acestor cuvinte.
Intotdeauna vom gravita si vom compara. Putine sunt persoanele care reusesc sa convietuiasca in lumea de azi fara a se situa intr-o relatie directa sau indirecta cu o alta persoana, cu propria persoana in alte timpuri sau cu o situatie traita sau doar imaginata.
Cu siguranta ma consider o persoana slaba daca ma raportez la cineva supraponderal dar sunt deopotriva plinuta daca ma uit la un trup subtire, doar piele si os.
Sunt nemultumita daca ma gandesc ca ceea ce fac nu e tocmai visul vietii mele pe plan profesional, dar extrem de multumita daca ma raportez la cei care isi cauta cu disperare un loc de munca, cateodata chiar orice loc de munca care sa le asigure existenta de zi cu zi.
Sunt un om bun si generos daca ma uit inspre acei oameni care nu s-au pus decat pe ei insisi pe primul loc toata viata, dar sunt de-a dreptul egoista daca ma raportez la acei oameni care si-au inchinat viata ajutorarii semenilor lor, a oamenilor in suferinta, fara a pretinde vreodata ceva in schimb.
Ma pot considera un cetatean liber daca ma gandesc la vremurile dinainte de 89 cand ascultam acasa in surdina Europa Libera sau ne amuzam de bancuri anticomuniste doar langa acei amici in care aveam maxima incredere, dar sunt in aceeasi masura un om constrans in lumea de azi in care poti spune absolut tot ce vrei, dar nu esti ascultat numai daca ai culoarea potrivita.
Sunt bucuroasa, daca ma gandesc ca am trait vremuri grele, pline de suferinta in care nu cautam decat un loc ferit unde sa imi pot varsa lacrimile si durerea in singuratate, dar ma simt deopotriva trista ca nu am reusit sa ma debarasez de frici, de remuscari, de prejudecati, carora nu le mai gasesc leacul, desi traim in lumea tuturor posibilitatilor.
Sunt saraca, daca ma gandesc ca destui oameni isi permit vacante de vis, haine de firma pe care le cumpara din cele mai renumite targuri ale lumii, sedinte de intretinere corporala scumpe sau produse de lux de tot felul, dar sunt extrem de bogata fata de acei atatia oameni care nu au ce pune pe masa maine, care stau in frig, care nu au de lucru, pentru care nu exista viitor ci doar prezentul si lupta continua pentru painea de a doua zi.
Mi-ar fi placut sa am o familie mare, insa nu am decat o fetita. Normal ca ma uit cu jind la familiile cu multi copii dar in egala masura sunt recunoscatoare pentru ca sunt mama, privind spre atatea cupluri care se chinuie efectiv sa devina parinti, ani si ani, fara nici un rezultat.
Sunt departe de rudele mele care locuiesc la cateva sute de kilometri distanta, dar atat de aproape fata de acei parinti care si-au lasat puii sa zboare peste ocean in cautarea unei vieti mai bune si mai demne.
Sunt bolnava, daca ma gandesc ca am nevoie zilnic de cateva pastile luate cu regularitate, dar sunt sanatoasa daca ma raportez la mii, sute de mii de bolnavi incurabili care mai primesc doar ingrijiri paliative pentru a le prelungi drumul si a le face suferinta cel putin suportabila.
In casa mea, sunt un mic magician, in cercul nostru de prieteni sunt o prezenta vie, in familia mea sunt un stalp …, insa in aceasta lume mare, in acest univers … sunt ca un fir de nisip in desert …
Ma intreb doar daca dragostea se supune si ea teoriei relativitatii. Daca ne gandim ca mereu spunem: el o iubeste mai mult decat ea pe el (ca sa nu fiu acuzata de feminism), copilul o iubeste mai mult pe mami decat pe tati, mama isi iubeste mai mult ultimul nascut decat pe primul … am putea spune ca da …
Insa eu m-as bate sa demonstrez ca nu e asa. Ca iubirea e absoluta, totala, trece de pragul rationalului si intra in sfera in care nici o lege din univers nu mai este valabila. Este pilonul de care ne tinem inca cu indarjire si pe care il aparam, ca o ultima reduta necucerita inca de civilizatie, de dogme, de ambitii, de detalii superficiale ale existentei.
Iubirea poate fi relativa doar daca … nu e iubire …
