Ca am devenit cel mai mare dusman al meu.
Ma tem de visele mele ciudate, proiectate in bucati de somn din nopti grele, cu dimineti si mai grele.
Ma tem de abilitatea cu care reusesc uneori sa-mi ascund durerea si de lacrima ce tasneste din ochi atunci cand ma astept mai putin. Cand n-o mai astept demult…
Ma tem groaznic de zilele in care nu pot scrie. In care sunt anesteziata si rece si fara putinta de a scoate afara zbuciumul inchis ermetic intr-o celula solitara, fara usi, fara ferestre, fara lumina.
Ma tem de amintirea ta, mama, cand imi impleteai parul lung si matasos spic si cand imi tricotai pulovere de mohair pufoase si diafane.
Ma tem de prieteni, pentru ca stiu ca ma judeca fara sa ma cunoasca cu adevarat. Iar eu la randul meu ii judec aspru uneori, tocmai pentru ca nu pot ajunge cu inima, abrupt, sinuos poate, dar sincer,…la sufletul lor…
Ma tem de aparente, pentru ca sunt tentata sa par uneori ceea ce nu sunt, manata de dorinte marunte : de a placea, de a empatiza, de a proteja…
Ma tem de raceala mea, care ar putea ingheta si un munte in toiul verii, si in egala masura ma tem de caldura si nesabuinta mea, care ar putea mistui o inima de om.
Ma tem de vorbe aruncate prea usor. Dar mai ales de cele pe care le inteleg gresit sau prea tarziu. De cuvinte scrise si de cele nescrise.
De dorul prea greu de dus. De seninul prea greu de pastrat. De mesaje. De lipsa lor. De ochi tristi. De lacrimi scurse din vina mea. De sfarsituri si inceputuri. De despartiri.
Ma tem sa mint. Cui i-ar placea sa fie iubit, urat, adorat, detestat, admirat, iertat…pentru ceea ce nu e ? Sau nici macar nu a fost sau nu va fi vreodata…
Ma tem sa pun punct. Mereu cred ca mai e loc, totusi, de ceva …
…