fbpx
„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Cuvinte prefabricate

de

 

Cine oare nu-si doreste sa fie placut, iubit, acceptat, exact asa cum este? Dar tocmai din aceasta dorinta, prea mare cateodata, ajungi sa nu mai stii tu insuti cine esti de fapt, cum esti cu adevarat. E un cerc vicios, din care numai cei norocosi si foarte intelepti mai reusesc sa se smulga.

De cate ori exprimam exact ce ne trece prin minte? Nu pot spune cat dureaza, dar cert este ca intr-un timp foarte scurt reusim sa metamorfozam gandurile in cuvinte care nu au ca punct de plecare aceste ganduri, ci pornesc mai degraba din dorinta de a fi pe placul interlocutorului, chiar daca nu exista absolut nici o miza serioasa la mijloc.

Imi place sa ma joc, imi place foarte tare sa ma joc, de aceea, iesind din tiparul general, imi arunc cateva ganduri in forma lor primara, fara prelucrare, direct in cuvinte, in mijlocul unui dialog monoton si previzibil. E interesant de observat reactia interlocutorului, care, obisnuit cu cliseele dintr-o conversatie uzuala, se vede pus in fata unui dialog neconventional si neasteptat. E ca si cum ai incerca sa provoci o ambuscada verbala, din dorinta de a te convinge ca cineva (nu are importanta cine) poate face fata personalitatii tale neretusate, si nu personajului pe care il interpretezi.

Aproape niciodata, feed-back-ul unui astfel de experiment jucaus nu a fost unul care sa ma surprinda in mod placut. Chiar daca pe moment reactiile au intarziat sa apara, si discutia a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, am sesizat ulterior ca persoanele in cauza, digerand la rece excesul meu de sinceritate, au preferat sa se sustraga ulterior unor posibile schimburi de idei, ca sa nu mai fie puse in fata unor adevaruri spuse atat de transant.

E adevarat ca ideal ar fi (un sfat de altfel foarte des intalnit) sa spunem ce avem de spus exact la momentul in care simtim imperios nevoia, asta ca sa ne scutim de regrete ulterioare. Si la fel de adevarat e ca niste cuvinte nespuse, duse cu tine luni bune sau chiar ani, au un iz aproape ridicol, daca sunt rostite intr-o criza absurda si tarzie, la asa mare distanta. Dar cati dintre noi oare nu taram peste timp in labirintul mintii fraze intregi, pe care nu am avut curajul sa le spunem la momentul potrivit, sa ne descarcam sufletul si sa ne stergem astfel frustrarea de a fi tacut prea cuminti in fata celuilalt?!

Paradoxal, oamenii uita destul de repede fapte, dar isi aduc aminte de cuvinte, reproducandu-le peste ani cu exactitate. Regretabil e faptul ca cel ce le-a rostit le neglijeaza importanta, iar cel caruia i-au fost adresate le inflameaza si le potenteaza ecoul, pe masura ce timpul trece.

E clar, cuvantul e in egala masura o bucurie, o incantare, dar si o arma de temut. Unii se joaca cu cuvintele, altii le iau prea in serios. Putini sunt insa aceia care au curajul sa fie chiar ei in cuvintele pe care le rostesc.

Si cateodata rad copilareste, cand reusesc premeditat sa provoc pe cineva intr-atat de tare, incat sa isi arate adevarata fata, macar pret de o fraza raspicata. Si nu ma supar niciodata, si imi vine sa strig copilareste: Hello, acolo erai..! Ce fain iti sta sa fii sincer!

Si recunosc ca ma temeam de cuvinte, pentru ca stiam ce bine pot camufla adevarata personalitate a unui om. Si da, asa cum bine spunea un prieten, de multe ori despicam firul in patru, tocmai pentru a da la radacina lui de adevarul adevarat, nu de cel rostit in doi peri, la indemana oricui. Dar asta a fost candva.

Azi, stiu ca nu adevarul neaparat are cea mai mare importanta, ci cantareste mai mult si mai greu timpul pierdut in descoperirea lui. Timpul este marea prioritate, felul in care stii sa-l petreci cu cei care merita. Cu cei a caror cuvinte sunt asemenea lor, ca si cum cuvintele le-ar picta de ar putea portretul pe o panza imaginara, in secunda de la buza unui miracol.

Deci, oricare ai fi tu, daca ai cuvinte prefabricate sa-mi spui, abtine-te! Nu o sa-mi pierd vremea sa scormonesc ce e in spatele lor. Ci pur si simplu ma iau si plec, fara sa-ti rapund, fara sa ma uit inapoi…

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Foarte frumos ai vorbit Simona. Ai mare talent. Felicitari pentru articol!

    Cristina Fruja 10 august 2016 12:32 Răspunde

Lasă un răspuns la Simona Ivan Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title