Am privit-o ani la rând în copilăria mea pe mama cu multă uimire. Mi s-a părut mereu că se supune unor eforturi prea mari când venea vorba de mine. Ar fi fost în stare să stea nemișcată pe scaun ore în șir ca să-mi coasă ceva frumos. Mi-ar fi făcut felul de mâncare preferat la orice oră dacă eu mi-aș fi dorit, fără să aibă pe chip nici măcar o urmă de supărare. Stătea trează fără să clipească în toate nopțile în care ardeam de febră, fără să se plângă a doua zi că este obosită și nu mai poate să-mi acorde destulă atenție. Era în stare să stea la cozi dinainte de răsăritul soarelui, doar ca să-mi ofere, când se ivea ocazia, lucruri care erau o raritate în acele vremuri.
Mi-e dor tot timpul de mama. Dar apropierea sărbătorilor îmi acutizează în fiecare an dorul acesta imens. Retrăiesc atât de puternic zilele frumoase și simple dinaintea Crăciunului petrecut acasă! Mă văd stând pe scăunelul din bucătărie, sprijinită de bufetul alb pe care trona un ceas cu carcasă roșie, urmărind-o pe ea. Cel mai mult îmi plăcea când scotea cântarul greu din cămară, punea caietul cu rețete pe masă și începea să treacă în revistă rețetele de prăjituri, potențiale delicatese pe masă în acel an. Aproape toate prăjiturile aveau nume de doamne, deoarece fiecare rețetă era primită de la o vecină, o rudă, o prietenă. Așa că mâncam prăjitura Patra, sau tort Ilus, ori fursecuri Victorița. Altele aveau o denumire ispititoare, de genul prăjitură delicioasă, cornulețe de vis… Urma apoi pregătirea ingredientelor. Nimic nu era la voia întâmplării când începea mama să pregătească. Toate erau aranjate, cernute, cântărite cu grijă, sortate. Aveam și eu un rol bine stabilit în fiecare an în tot angrenajul acesta al pregătirilor. Scoteam sâmburii de nucă, după ce le spărgea tata, una câte una. Apoi tot eu le treceam prin mașina de măcinat nucă și mă opream doar atunci când aveam cantitatea cerută în rețetă. Precizez că nu exista un Crăciun fără o prăjitură cu nucă.
Pregătirile erau oricum minuțioase și în nici un caz nu se întâmpla totul într-o zi. De obicei, în prima zi se preparau și se coceau toate blaturile. Pentru tort și prăjituri. Cremele se făceau în ziua următoare, când se și umpleau foile. Tot atunci se preparau și cozonacii. La coacerea cozonacilor aveam parte de plăcerea olfactivă maximă. Întreaga casă mirosea ca o plăcintă uriașă. Nimic nu m-ar fi putut scoate din bucătărie. Pur și simplu adoram să o privesc pe mama! Și eram foarte fericită când mă lua lângă ea să o ajut. Pregătirile erau chiar mai frumoase decât ziua de sărbătoare.
Acum pregătirile de sărbători încep chiar mai devreme de luna decembrie. La orice pas strălucesc beculețe colorate și simți miros de dulciuri îmbietoare. Magazinele abundă de pachețele împopoțănate cu clopoței și pănglicuțe, de saloane în baxuri uriașe, de moși de ciocolată de toate mărimile, de prăjituri care mai de care mai sofisticate.
Am expandat timpul pentru sărbătorile de iarnă și l-am umplut cu toate ispitele vizuale și olfactive pe care nici măcar nu ni le-am imaginat vreodată cu ani în urmă. Și totuși, nu mai simt ca altădată gustul magic al sărbătorilor. Unde a fugit, oare, bucuria aceea simplă și magică a Crăciunului?
De ce alergăm cu chipuri fără expresie și cu ochii pe ceas prin magazine, să luăm lucruri de care nu avem de fapt nevoie? De ce căutăm pachete turistice de sărbători care să ne ducă tot în fugă, în ultimul moment, în locuri străine inimilor noastre, doar ca să gustăm așa zisa mâncare tradițională? De ce căutăm să cumpărăm lucruri ca să dăruim în ajun, când în restul anului am uitat de fapt să dăruim ceea ce nu poate fi cumpărat cu bani? Dragoste, timp, atenție… De ce mama (o mamă oarecare), mereu în criză de timp, preferă să cumpere tortul de la cofetăria din colț, în loc să se lase privită pregătind ceva delicios cu mâinile ei? De ce capitulează în fața presiunii lipsei de timp, ratând privilegiul de a se oglindi în ochi mari de copil, care o vor revedea peste ani cu atâta dor în suflet…
Am ochii în lacrimi azi. Mă obosește agitația aceasta sclipitoare. Mă întristează poleiala asta care ascunde atâta tristețe, blazare și nevoie compulsivă de consum. Mă întristează imaginea coșurilor ticsite din supermarket-uri, în contrast cu imaginea bătrânelului de la magazinul de cartier care șchioapătă spre casă ducând în plasa transparentă un corn și două portocale. Mă dezgustă vorbele grele și jignirile aruncate la tot pasul. Mă îngrozește viteza cu care alunecăm prin decembrie și graba cu care zdrobim în fugă un Crăciun căruia i-am creat o falsă reputație.
Mi-e dor de tine, mama! Mi-e dor de noi. Mi-e dor de Rumba, prăjitura mea preferată cu nucă și cu rom, de cornulețele cu nucă, de hajos (hajos teszta), de cratițele de pe care abia așteptam să adun și ultima picătură de cremă, de nucile caramelizate cu zahăr ars, de aluatul de cozonac pe care îl spionam pe furiș în castronul unde îl lasai tu la crescut.
Mi-e dor să te privesc cum îți puneai părul pe bigudiuri, atât de îndemânatică… Cum aranjai casa, impecabil. Cum știai să faci ceva frumos din nimicuri. Cum reușeai să primești fiecare om care ne călca pragul cu atâta căldură. Cum aveai o putere uriașă, adunată miraculos într-un om atât delicat, știind să dăruiești mereu altora bucurie, fără să aștepți nimic în schimb.
Vreau să spun tuturor cât de mult te-am iubit pentru bunătatea ta. Cât de mult te iubesc și îți prețuiesc amintirea dragă. Cât de tare mi-e dor de Crăciun alături de tine.
Nici o vacanță, nici o haină scumpă, nici un sac de daruri, nu pot substitui bucătăria noastră caldă. În care doi ochi mari și căprui te priveau cu uimire cum construiai, împodobită cu șorțulețul tău atins miraculos de praf de făină, amintiri magice. Despre noi, despre Crăciun….
Azi, când îmi iau răgazul dulce să visez la Sărbătoarea Crăciunului, în visul meu ești tu, mama!
