Acum patru ierni, in sapte ianuarie, plecam spre Austria la schi, pentru o saptamana. Am poposit o noapte in Viena, iar la cabana unde eram cazati am ajuns in ziua de opt, ziua aniversarii zilei mele de nastere. Prima impresie a fost una coplesitoare. Nu mai vazusem din copilarie atata zapada, drumul de cativa kilometri pe care l-am parcurs pe ultima portiune, pana la destinatie, fiind strajuit de ambele parti de nameti mai inalti decat masina. Peste tot puteai vedea numai zapada proaspata, stralucitoare, de un alb ce-ti coplesea si privirea, si sufletul. Intreaga zi a fost una de vis. M-am simtit cu adevarat binecuvantata sa fiu de ziua mea acolo, cu familia, cu prietenii. Am trait fiecare minut din seara sosirii cu o bucurie imensa si o dorinta nebuna de a ma bucura din plin de acel sejur.
In ziua urmatoare, noua ianuarie, am plecat nu foarte de dimineata spre partiile de schi. De cateva zile era cod de ninsori abundente, nu mai cazuse de ceva vreme atata zapada in zona. Cerul era acoperit, traseele de coborare erau invaluite in ceata. Am fi putut foarte bine alege sa ramanem pe partiile usoare de la baza, unde urcai cu schi liftul. Nu foarte mult timp, macar pana s-ar fi ridicat ceata sau pana ne-am fi familiarizat putin cu zona. Dar entuziasmul era prea mare ca sa fie infrant de ratiune. Si din toti cati eram acolo, eu aveam cea mai acuta si nebuneasca pornire de a urca, de a infrunta vremea, de a schia de sus, cat mai repede. Inca eram sub efectul adrenalinei din ziua precedenta. Si atat de mult am insistat, am tanjit, am topait de dorinta, incat i-am convins. Asa ca ne-am aventurat sa urcam cu telescaunul spre varf. Asta n-ar fi fost nimic daca as fi respectat niste reguli simple, clare, de bun simt. Cu atat mai important de tinut seama de ele cu cat conditiile o cereau impetuos: era foarte multa ceata pe platou, de unde incepea coborarea, zapada proaspata nu fusese inca batuta de ratrac, era o zona complet necunoscuta, marcajele nu se puteau vedea decat atunci cand te apropiai suficient de vreunul. Stabilisem ca unul dintre prietenii nostri, cel mai experimentat, sa mearga in fata, iar noi, cu copiii, pe rand, dupa, cu prudenta. Si o mica portiune de drum, nu mai mult de zece minute, asa am si facut. La un moment dat, chiar m-am impotmolit intr-o portiune cu zapada foarte mare, abia am iesit de acolo, dupa ce am extras schiurile din clapari.
Apoi in mintea mea s-a aprins o scanteie – ca o chemare ispititoare si perfida -, si dintr-un impuls copilaresc si neexplicabil (acum, cand imi amintesc), am trecut in fata si am coborat inaintea celorlalti. Nu in viteza, dar suficient de departe ca sa ies in afara grupului. La un viraj aparent banal, schiul drept s-a infipt scurt in zapada de pe marginea partiei, pe care o observasem mult prea tarziu ca sa o pot evita. Eram in viraj, asa ca, inertial, piciorul meu a continuat rotirea, insa doar de la clapar in sus. Expresia aceea cum ca exista clipe care dureaza o vesnicie, nu e tocmai lipsita de sens. Cred ca acele clipe ce au urmat s-au expandat – cel putin in mintea mea – spre infinit. Si nu neaparat chiar atunci, ci repetandu-se ca o secventa derulata iar si iar, in alte o mie de ganduri de mai tarziu, in alte o mie de vise retrospective sau cosmaruri.
Am auzit un parait scurt, ca si cum ai rupe un vreasc pentru foc, dintr-una. E o chestie extrem de greu de descris. Parca ti se intampla tie si parca ti-e imposibil sa crezi ca totusi chiar ti se intampla. Un parait sec de os si cazatura. Am auzit destule povesti de la cei care au schiat, cu accidentari de genul asta, cu rupere de ligamente, ca sa constientizez ca traiesc chiar eu asa ceva. Inca o clipa am sperat insa ca ma insel. Am incercat sa ma ridic. O durere fulgeratoare mi-a sagetat articulatia, gamba piciorului s-a dus din articulatia genunchiului intr-o directie aleatoare si am cazut iar ca o carpa. Inca o incercare. Din nou am cazut fulgerata, exact ca o papusa cu un membru din doua bucati, cu o rotita pe post de genunchi, pe care incerci sa o pui sa stea intr-un picior. Si toate astea s-au intamplat in cateva secunde. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, care a fost primul meu gand. Ca le-am stricat vacanta prietenilor mei. Nesabuinta si prostia mea le-au stricat o vacanta ce se anunta de vis. Ce ma fac acum? Cum le spun? Cum o sa-i spun fetitei mele ca eu nu ma mai pot tine pe picioare? Ca nu o sa mai pot urca si cobori cu ea pe schiuri? Intrebari ce navaleau obsesiv, deodata, crude ca un foc ce te mistuie. Clipe de cosmar. Clipe de tortura ce prevesteau consecinte in unitati temporale cat o felie uriasa de timp din viata .
Apoi i-am auzit pe ei. Intai i-am auzit, abia apoi i-am vazut aparand din ceata deasa. Cuminti, toti grupati. Eu, cazuta la pamant, intr-un soi de impietrire, fara lacrimi. Le-am spus ca nu ma pot ridica. Le venea greu sa creada. Ca sa dovedesc, am mai facut o incercare, cu toata durerea pe care o resimteam si am cazut iar, neputincioasa. Nu prea era timp de lamentari. Era foarte clar ca trebuia sa cobor cumva, eram la patru kilometri de baza partiei. Nici un salvamontist in zona, abia daca mai vedeai cate un schior aventurat prin ceata, in departare. Nu aveam variante din care puteam alege. Unul dintre prietenii nostri, care ar fi trebuit sa fie si liderul grupului, daca nu aveam eu un acces de nebunie temporara, mi-a propus o varianta care in primul moment mi s-a parut pur si simplu nebuneasca, imposibila. Sa ma sprijin pe un genunchi al lui, el fiind pe schiuri, sa ma las pe un schi, pe piciorul stang, ramas intreg si destul de puternic, si sa coboram asa cei patru kilometri. Alte solutii? In ceata si frig? Niciuna.
Asa am coborat. Si vreau inca o data sa-i multumesc lui C. pentru acest sacrificiu. Pentru ca avea deja dureri in genunchiul respectiv si s-au inrautatit ulterior, de la aceasta coborare….
Am ajuns greu, timpul nu mai avea nicio relevanta atunci. Habar nu am cat am facut pana jos. Spunem de multe ori, vorbind de alte tari vestice…Oau!!! Ce dotari! Ce conditii! In acest caz, niciun salvamontist pe partii, pe o asemenea vreme. La baza, la punctul sanitar, absolut nicio dotare medicala pentru cazuri de urgenta. Un pat de fier pe care mi-am scos claparul si l-am pus la loc fara sa-mi faca absolut nimic, nici macar o banala consultatie. M-au trimis la un spital in alt oras. Cu masina noastra sau cu o salvare contra unei sume modice de vreo suta-doua de euro. Doar atunci au tasnit si lacrimile. Grele, multe, stranse din durere, neputinta, stupoare, culpa, regrete… Asta a fost tot.
Tot in tara am sunat si am rezolvat pe moment cazul. Un diagnostic presupus printr-o consultatie la distanta. Intrebari. E umflat? Cat e de rosu? Poti calca pe el? Raspunsuri. Rezist. Pot! Ligamente rupte. Ligamente incrucisate rupte sau colalerale interne rupte total sau partial. O recomandare pe care mi-am insusit-o cuminte. C. mi-a fixat genunchiera lui si am plecat sustinuta pe brate la cabana.
Am ramas in vacanta timpul stabilit, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Am luat antiinflamatoare, seara puneam pe picior comprese improvizate din congelator pe genunchiul umflat, noptile erau grele pentru ca aveam dureri ingrozitoare cand incercam sa-mi schimb pozitia. Dar zilele au fost extraordinare, chiar daca nu am mai schiat. Si asta datorita prietenilor mei care mi-au fost alaturi. Si pot spune cu mana pe inima ca a fost una dintre cele mai frumoase vacante din viata mea. Am fost peste tot cu ei, schiopatand. Ii asteptam la baza partiilor la un ceai cald. Serile mergeam la bazin, ca si cand as fi fost intreaga si nevatamata.
Am sosit in tara duminica. Luni am fost la o examinare cu rezonanta magnetica nucleara. Diagnostic destul de bun. Doar ligamente colaterale interne rupte, edeme, menisc usor lezat, o multitudine de microfracturi, dar ligamentele incrucisate erau intregi. A urmat o perioada extrem de grea pentru mine, in special pentru ca sunt o persoana foarte activa. Intr-o continua miscare. Mereu in fuga, mereu in masina dintr-un loc in altul. Operatia la genunchi si recuperarea de dupa ar fi fost o catastrofa pentru o persoana de genul meu. Am avut insa si de data asta noroc. Cu prietenul nostru C.U., medic ortoped, tanar in varsta si in abordare, si cel mai important, mai optimist decat mine. Am purtat o orteza mobila cu care am putut conduce si masina, apoi am facut recuperare cu acupunctura (care m-a ajutat extrem de mult!) si am continuat cu sport moderat, mai exact cu pilates, care m-a ajutat mult sa-mi refac muschii atrofiati de la piciorul afectat.
A fost un an greu, in care am platit scump (si nu ma refer aici la bani) nesabuinta mea. Nu vreau sa spun vorba aia romaneasca care ma enerveaza la culme: Lasa ca e bine, putea fi si mai rau de atat. Ar fi putut fi mai bine de atat daca gandeam inainte de a face asa o tampenie. Nu am mai schiat de atunci. Sunt fericita ca pot merge la sport, ca am putut sa ma reintegrez intre fetele Vivianei (scumpa mea prietena si antrenoare), la sala de aerobic.
Culmea este ca nu durerea si toate sacrificiile care au urmat accidentului m-au chinuit cel mai tare. Ci un cuvant banal care mi s-a tot insurubat in minte vreo doi ani dupa.
Daca…. Tardiv. Prostec. Plin de inteles ca morala si gol de sens ca posibilitati de a mai repara ceva.
Daca nu ar fi fost ceata in ziua aceea.
Daca nu ar fi nins atat si ratracul ar fi batatorit partia.
Daca mi-ar fi sarit schiul din picior la impact.
Daca nu as fi luat-o inaintea celorlalti.
Daca as fi scapat doar cu o simpla intindere.
Daca am fi urcat doar pe partiile de la baza, cu schi liftul.
Daca mi s-ar fi intamplat macar la sfarsitul perioadei, nu in primele cinsprezece minute de schiat din sejur.
Si cati si mai cati de daca….
Cei mai simpli si mai adevarati daca raman insa cei de genul: daca nu as fi fost incapatanata, inconstienta, nesabuita, imatura, copilaroasa …
Daca nu as fi fost asa, as fi putut sa cobor, exact ca in acele zeci si sute de vise cu ochii deschisi care au urmat, fericita, intreaga, gata de o noua urcare spre muntele superb, care insa nu iarta.
Nu uitati, dragii mei, ca inainte de „daca” exista tot timpul o decizie buna, simpla, inteleapta, tradusa intr-o fapta care va poate salva chiar viata.
