Mi s-a indeplinit o dorinta. Am fost in sfarsit in Bucuresti. Nu tranzitandu-l, nu la expozitii legate de munca mea. Ci in vizita. Numai si numai pentru mine. Un week-end. Unul intreg. M-am hotarat sa ma las inghitita de capitala. Pentru care am strabatut peste nori harta de la vest la est. Si a trecut o saptamana si inca putin de atunci, dar am lasat impresiile calde sa se aseze in matca lor si sa devina amintiri, ca sa le pot depana mai bine. Si mi-ar fi greu si peste mana sa scriu un text ca un jurnal de calatorie, in care sa insir cronologic ce am vazut, ce am simtit, ce am facut…De aceea, voi lua din cand in cand cate o bucatica de timp din mica mea calatorie si o voi aseza cuminte pe hartie, ca sa nu uit, ca sa inteleg mai bine, ca sa am poate motive sa fug iar inspre cel mai mare oras al tarii mele.
Bucuresti, 21 Iunie, 2014
***
E destul de dimineata si aerul e inca umed dupa ploaia torentiala ce a rapait o seara intreaga, in ziua precedenta. Dar e caldut si se arata chiar un strop de soare. Sunt pe jos si ma indrept spre Muzeul National de Arta al Romaniei. Pe o strada (care am aflat ulterior ca se numeste strada C.A. Rosetti, fosta Clementei), imi atrage atentia o casa mare, avand fatada dinspre strada decorata cu basoreliefuri si statui. Am traversat, si pe un stalp al gardului e inscriptionat « Muzeul Theodor Aman ». Poarta mare de intrare e deschisa si te imbie parca sa intri in curtea simpla, care contrasteaza putin cu somptuozitatea casei. In curtea interioara este si intrarea principala, si ea deschisa, semn ca s-ar putea sa am noroc sa pot intra. Si am avut noroc. O doamna amabila, imbracata destul de auster si oficial, m-a poftit sa intru. Imi place doamna din prima, inainte chiar de a vedea muzeul. Imi place pentru ca zambeste. Are voce calda si povesteste calm, dar cu pasiune, despre fiecare coltisor al casei, ca si cum ar face acest lucru pentru prima oara. Ca si cum ai fi un oaspete de seama, care musai trebuie sa plece de acolo cu ceva. Macar cu o amintire frumoasa. Macar cu o strafulgerare de emotie.
Recunosc ca nu sunt la curent cu arta. Cu pictura, cu sculptura. Sunt un simplu privitor caruia ii place ceva instinctiv, fara a avea cultura si cunostintele necesare pentru a aprecia la adevarata lor valoare opere de arta. Sau a compara. Ori a intelege importanta lor la timpul la care au fost realizate, sau in prezent, ori chiar in viitor. Dar imi place culoarea. Imi place frumosul sub toate formele sub care imi iese in cale. Imi place tot ce imi da o traire noua, chiar si neinteleasa ori nedescifrata prin cunostinte temeinice.
Asta mi-a dat Muzeul Theodor Aman. Emotie. Pentru ca dincolo de ce mi-a explicat si povestit doamna mea amabila, atat de frumos si pe intelesul meu, pe mine m-a fascinat plimbarea prin incaperile decorate cu mobilier sculptat de mana artistului, cu usi pictate, cu tablouri expuse pe peretii inalti si sobri, obiectele cu influente orientale, precum si camera cu expozitia de gravuri. Dar cel mai mult si mai mult mi-a placut atelierul artistului, camera cea mai inalta si cea mai impresionanta din toata casa. Atelierul e foarte frumos decorat, dar nu am caderea si nici pregatirea sa scriu despre asta. Insa pe mine m-a impresionat extrem de tare sa vad in una dintre picturile artistului (Serata), atelierul acestuia surprins in tablou, la vremea cand era spatiul de expunere al tablourilor si de primire a musafirilor. Salonul unde aveau loc seratele si balurile reprezentate de artist in picturile sale.
Si incerc sa ma joc cu mintea mea si sa ma pun in tablou, in locul in care stau acum. Si de-as putea as pufni in ras, caci as fi cea mai caraghioasa aratare din cate s-ar fi vazut la vremea respectiva. Eu, tunsa baieteste, in blugi, balerini si tricou, alaturi de doamnele acelea frumoase si elegante, cu rochii lungi si vaporoase, in culori superbe, stranse in talie cu corset, cu parul lung si buclat, aranjat sofisticat, povestind cu domni in costum, cu tinuta impecabila. Ba eu mai am pe umar si un rucsacel sport si mai si rontai o guma de culoare albastra, extrem de preocupata.
Si totusi e aceeasi incapere. Din casa construita in anul 1869. Cu podeaua purtand amprenta nevazuta a miilor de pasi ce i-au calcat pragul. Venind, trecand, plecand, lasand loc altor pasi ce or sa vina, pana intr-o zi, pe care o vom sti sau nu o vom sti niciodata.
***
Asta a fost vizita mea la Muzeul Theodor Aman. Mi-a placut. Mult. Am plecat de acolo cu o amintire draga. Cu bucuria ca am descoperit un loc atat de frumos, o colectie minunata de tablouri si gravuri, mobilier sculptat superb, purtand semnatura artistului. Si insotita pana la iesire de zambetul frumos al doamnei cu glas cald, care a stiut sa dea un plus de valoare locului prin prezenta ei agreabila.
Si nu m-am simtit o provinciala in Bucuresti. Ci un roman ca oricare altul, intr-un loc in care oricine se poate bucura de frumusetea si misterul artei… Si al timpurilor…
Voi continua…