Sunt zile in care ma risipesc. Ma dezintegrez, ma simt ca si cum as fi rupta in zeci de bucati care nu mai au nici cea mai mica legatura una cu cealalta. Ramane inima nucleu, sau cel putin ma agat de aceasta speranta si incerc cu disperare sa ma reconstruiesc la loc.
Uneori reusesc repede. Imi intru in ritm si toate partile spulberate ale Eu-lui meu se aduna cuminti si formeaza intregul. Alteori am nevoie de zile, poate chiar de saptamani sa ma recladesc. Sa adun bucata cu bucata.
Si in tot acest timp tu – oricare ai fi -, ma vezi la fel. Daca vei face o gluma buna, voi rade in hohote, poate chiar imi vor da lacrimile. De unde ai putea sti ca sunt lacrimi de durere, nu de bucurie?? Cum le-ai putea recunoaste? N-ai putea… Tu te simti flatat (sau flatata) ca ai un umor irezistibil, iar eu ma simt eliberata de nodul mare din gat care nu-mi da pace de zile bune.
Ne intalnim la o petrecere, poate… Ma admiri sau s-ar putea sa-ti treaca macar prin minte ca sunt frumoasa. De unde ai putea sti tu ca sub fardurile matasoase se ascund cearcane grele din nopti nedormite sau brazdate de vise tulburi si grele? N-ai putea … Pentru ca buzele mele rosii aprins iti vor zambi toata seara, voi vorbi tare, cu gesturi largi, voi fi plina de verva si energie, asa cum ti-ar placea tie sa ma vezi …
Ma suni – poate … Iti raspund cu glas sprinten si tineresc, cu vorbe rostite ferm, jucaus, placute auzului. Te bucuri sa ma auzi, te incanta starea mea de spirit. Povestim despre lucruri banale, radem, clasam subiecte simple – ca starea vremii -, sau alteori importante. De unde ai putea sti ca vocea calda ce ajunge la tine ascunde ca o platosa batai nebune de inima, maini tremurande, ganduri navalnice si fara numar?? N-ai putea … Pentru ca voi tine strans telefonul, si oricat m-ar durea inclestarea nebuna, voi spune la nesfarsit cuvintele pe care stiu ca le astepti, vorbele calde din care imi vei compune imaginar chipul senin, fara urma de nor …
In tot acest timp, cat noi radem, ne distram, conversam, eu ma tarasc camuflata in hohote de ras, in ruj aprins si in soapte cuminti incercand sa-mi recompun intregul, din zeci de parti dezintegrate in nicaieri.
Apoi citesc undeva un pasaj care-mi merge la suflet si imi amintesc ca iubesc cartile. Si imi recuperez o particica din mine. Poate spre amiaza privesc pe geam si-l vad pe B. alergand sprinten dupa un porumbel debusolat. Si imi amintesc ce mult iubesc cainii si toate animalele. Si mai adaug inca o particica. Apoi imi beau cafeaua cu o prietena draga si imi reamintesc cat de mult pretuiesc oamenii pe care ii simt aproape. Si deja prind forma, incep sa ma aseman cu amintirea mea. Imi vad fetita fugind spre mine cu ochii stralucind de iubire si imi amintesc ce fericita sunt ca sunt mama. Apoi aud pasii barbatului meu si stiu intr-o clipa ca nu sunt si nu am fost singura, ca imi este tot timpul aproape. Si incet, zi dupa zi, ma recompun si ajung din nou un intreg, in jurul unei inimi nucleu.
Ma asez in fata oglinzii multumita. Sunt intreaga. Nu se vad cicatrici, iar de ne vom intalni, nu ai putea sti ca am fost altfel de cum ma vezi tu azi. Imi plac lucrurile bine facute. Urmele sunt inauntru, ca la un tiv ascuns. Uneori doare. Si nici macar nu apuca sa se vindece ranile pana la urmatoarea dezintegrare. Si am cautat – ca orice om care tanjeste sa-si aline suferinta -, un antidot pentru aceasta durere. Insa mi-au trebuit ani ca sa-l gasesc …
Scrisul vindeca …
