A venit si zapada. A acoperit cu mult alb „pamantul negru” – asta am luat-o dintr-o propozitie de-a lui D. de la scoala, in care avea de alaturat la substantivul pamantul un adjectiv, printre alte cerinte. M-a distrat asocierea si initial am vrut sa o determin sa gaseasca o formulare mai poetica, dar apoi tot eu am renuntat, razand de combinatia ei inedita. Pana la urma, chiar asta a facut zapada. A pus alb peste negru, a invaluit in lumina intunericul, i-a adus iernii haina mult asteptata, chiar daca a intarziat cam mult si n-am avut parte de asocierea splendida dintre zapada, colinde si miros de cozonaci.
Copiii nostri vad zapada mai alba decat noi. Ei arunca fericiti cu bulgari, noi aruncam de multe ori cu cuvinte grele, dezgropand metaforic tarana neagra si inghetata a pamantului de dedesubt. Copiii se cocoata pe saniute si alearga imbujorati printre nameti (sau „mameti” cum le spunea tot D. cand era mai micuta), noi dezghetam parbrize, curatam enervati masina la ore de dimineata cu ger naprasnic si stam cu un nod mare in gat pana ajungem la destinatie fara sa facem vreo boacana in trafic. Copiii fac ingerasi in zapada, cu ochii sclipind de bucurie si placere, noi descatusam avalansa de expresii comune limbajului oricarui adult ce s-a pomenit in miez de iarna: deszapezire, autoritati, iresponsabilitate, nesimtire, iarna ne-a/i-a luat prin surprindere, lanturi, anvelope de iarna, primarie, guvern, responsabili, etc. Un nou prilej de scandal, o noua sursa de adrenalina pe care o luam ca pe un hap de sezon care pana la urma ne face mai mult rau decat bine. Copiii nostri se joaca Tara, tara, vrem ostasi, iar noi, plagiind intr-o transpunere nefericita un joc nevinovat ne jucam Tara, tara, vrem scandal!
Zapada e inca alba … Noi, de multe ori suntem atat de innegurati prin tot ceea ce simtim, prin tot ceea ce exprimam, incat aruncam un val negru de doliu peste o haina stralucitoare ce se vrea imaculata ca de mireasa. Chiar nu mai vedem bucurie si frumusete in absolut nimic. Nu ne dam mana sa facem ceva bun si frumos impreuna. Parca un papusar urias ne-ar aduna unul cate unul, iar noi, la randul nostru – papusari fara voie -, am aduna altii ca noi si tot asa, pana am fi o multime imensa, debusolata. Apoi papusarul cel mare ne-ar ingramadi intr-o molecula imensa si ne-ar rostogoli prin zapada pana am crea – cu trupurile si cu gandurile noastre la un loc, un bulgare infinit, alb si frumos pe dinafara, plin de stralucire si fascinant prin dimensiune si putere. Dar suntem atat de strans incolaciti si nefolositori inauntrul lui, incat nu am putea face absolut nimic bun in aceasta postura lipsita de orice urma de confort, de orice grad de libertate. Simturile ne-ar fi paralizate de lipsa de aer curat, de absenta luminii, de obturarea oricarei viziuni dinspre interior spre exterior.
Si atunci nu ar trebui sa ne revoltam – pe buna dreptate, rupand legaturi nefiresti ce ne tin paralizati intr-o combinatie absurda si nefolositoare?? Sa ne insumam constructiv energiile si sa topim acest bulgare absolut ineficient?
Sa fim din nou fiecare o entitate. Sa ne privim in ochi cu incredere, fara a tot pune la indoiala bunele intentii ale celuilalt. Sa constientizam ca fiecare am putea face cate ceva bun, fara sa ne rostogoleasca cineva sau ceva, haotic, dintr-o parte in alta, ca intr-un dans fara noima, in care accidental am putea strica, darama, distruge, orbiti fiind de intunericul in care ne-am trezit captivi cu sau fara voia noastra.
Am auzit ieri la radio, apoi am citit si pe o retea de socializare o stire care facea inconjurul tarii, cum ca un cetatean, satul de nepasarea autoritatilor, a deszapezit singur strada pe care locuia, pe o lungime de aproape jumatate de kilometru. Reactiile nu au intarziat sa apara. Nu le scriu eu aici caci mai mult ca sigur le banuiti, le adulmecati si singuri. Bineinteles ca inevitabil am avut un erou ca in orice poveste mioritica si o autoritate incompetenta, calaul societatii, al bunului simt, al romanilor de pretutindeni, intr-o tara democratica unde se platesc taxe si impozite. Eu, insa – si ma hazardez sa o spun in speranta ca nu voi fi singura mirata -, nu am putut sa nu ma intreb imediat unde au fost ceilalti vecini ai omului, ca doar nu locuia singur pe jumate de kilometru, intr-un oras din Romania zilelor noastre. Daca un om de buna credinta a dat un exemplu bun, chiar daca ar fi fost de preferat o interventie prompta din partea celor responsabili cu acest lucru, nu vad motivul pentru care ceilalti oameni de pe strada nu ar fi putut iesi fiecare cu o lopata, cu ce-or fi avut acasa, sa ii dea o mana de ajutor omului. Ei nu sunt oare la fel de vinovati? Nu suntem oare mult prea obisnuiti sa ii tot improscam pe altii fara sa facem si noi ceva intr-o situatie ca cea pe care v-am descris-o mai sus?
Va sugerez ca macar pentru cateva clipe sa vizualizati strada pe care locuiti, pe voi iesind sa deszapeziti acea strada, iar pe vecinii de la casele din apropiere ii vedeti cu ochii mintii cum privesc din spatele ferestrei – cu orice fel de sentiment doriti, bun sau foarte bun, de nepasare, de mila – repet, orice fel de sentiment, dar nefacand absolut nimic sa va ajute sa duceti la bun sfarsit un lucru pe care l-ati inceput, dand un exemplu de bun gospodar. Va simtiti un erou? Dar vecinii?? Oameni cu statut de vecini ai unui om care a facut de ras primaria? Atat?? Multumitor? Hai sa fim seriosi, daca nu suntem bolnavi, daca nu suferim de sindromul tot mai raspandit ca musai cineva trebuie sa vina sa ne faca una sau alta, nu vad de ce nu am putea face si noi cateodata ceea ce sta in puterile noastre.
Suntem mereu frustrati. Mereu agitati. Vrem tot timpul ceva ce ni se cuvine – pe drept, de cele mai multe ori. Dar sa nu uitam ca avem putere fiecare dintre noi sa facem ceva concret, sa luam atitudine – nu doar prin like-uri si share, sa construim ceva impreuna. Important nu e sa acoperim negrul cu alb si sa stralucim o zi, doua sub soare sau dincolo de sticla ori de monitor. A treia zi soarele va topi bulgarele imens de zapada in care ne-am impotmolit si ne va gasi indoliati de neputinta si frustrare.
Decat alb pe negru, mai bine negru pe alb. Ar fi frumos sa cladim, nu sa distrugem. Sa gasim solutii si singuri macar cateodata, nu doar sa fim vesnic nemultumiti. Sa procedam in situatii care ne agaseaza foarte tare ca si cum totul ar depinde doar de noi, de vointa noastra, de ambitia noastra, de posibilitatile noastre.
Sa poposim seara pe marginea unei povesti cu iz de iarna. Iar daca nu mai credeti deloc in povesti cu Craiasa Zapezii, lasati-va inspirati de copii. Caci in sufletul lor pur si frumos zapada este mereu frumoasa … si alba … Iar eu una as miza in orice moment pe Craiasa din poveste decat pe un papusar oarecare.
